ABSTRACT: Am observat în teoria din zona de practică common law, înțelesul lui Obiter dictum și mai ales a Ratio decidendi, cea care stă la baza precedentului ca Stare Decisis. În sensul precedentului judiciar, ratio decidendi este obligatoriu, în timp ce obiter dicta poate avea doar rol consultativ. Ratio decidendi, poate avea o „existență autonomă” față de hotărârea care o cuprinde și poate fi utilizată într-o viitoare situație conflictuală similară juridic, pentru securitatea raporturilor juridice și a scoate din iluzoriu atât de des folosita sintagmă a egalități în drepturi.
În Codul de Procedură Civilă (CPC, LEGEA nr. 135/2010) la CAPITOLUL IV Articol 425 se stabilește aceea că, hotărârea judecătorească va cuprinde o parte introductivă, care cuprinde dispoziții de identificare a dosarului, a părților, a obiectului procesului, probele administrate și altele asemenea legate de desfășurarea procedurilor, așa cum au fost consemnate de grefierul de ședință supervizat de judecător.
Apoi documentul oficial va include, afirm eu, partea sa centrală munca juridică autentică, coloana sa vertebrală ce dă coerență întregului document, adică considerentele. În acestea, conform CPC, se vor arăta obiectul cererii conform reținerii instanței și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.
La final apare dispozitivul, în care se vor arăta din nou mai detaliat datele de identificare ale părților, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate. În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
Dacă identificarea părților, probele administrate și aspecte legate de desfășurarea faptică a procedurilor și dispozitivul, par a ridica probleme, mai degrabă legate, de corectitudinea înscrierilor ca validitate a informației consemnate, sau de ortografice ori punctuație, nu la fel stau lucrurile cu considerentele. Acestea ar trebui să cuprindă argumente logice privind temeiurile de fapt și de drept care justifică soluția pronunțată prin hotărâre, motivarea dispozitivului.
Este interesant în această ordine de idei, a observa cu privire la partea din hotărâre care poate constitui obiect al căii de atac, Articol 461 CPC, care prevede la Alineatul (1) că o cale de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinsă în dispozitivul hotărârii obiect al ei. Cu toate acestea Alineatul (2) al aceluiași articol, permite ca o cale de atac să vizeze și numai considerentele unei hotărârii, cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea (CHIȘ 2013). Urmează că instanța investită cu calea de atac, admițând o astfel de cerere, poate înlătura considerente eronate și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Textul legal vizează situația în care una din părți, deși acceptă soluția din dispozitiv, este prejudiciată de cuprinsul considerentelor, în ipotezele arătate în textul de lege, ce privesc, fie greșita dezlegare în drept, fie greșita dezlegare în fapt, ori dezlegarea unor probleme (textul spune doar de drept) ce nu au legătură cu judecata procesului, cum ar fi situația în care instanța, în considerente, dă îndrumări părților privind posibilitatea exercitării unor acțiuni viitoare (id.).
Trecând peste acest detaliu, care la o primă privire poate părea minor și anume faptul că poate fi atacată, atât soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, cât și considerentul/ele unei hotărârii, observăm că aceste considerente par a avea pe undeva și o anumită acțiune autonomă față de corpul hotărârii, mai ales față de deciziile din aceasta. Aceste considerente ar putea fi prin urmare folosite într-o altă procedură, una în care cele stabilite prin prezenta să prezinte chiar o autoritate de lucru judecat.
În acest fel a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu precedentul CEDO și deciziile Curții Constituționale. Astfel, autoritatea de lucru judecat ar privi nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care acesta se sprijină. Într-o speță (Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă având ca obiect revizuire), s-a constatat existența a două litigii care s-au purtat între aceleași părți și în aceeași calitate, cu același obiect, același cuantum al pretențiilor, dar pentru perioade succesive, cu aceeași cauză. Litigiile au fost finalizate prin hotărâri pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea aflându-se în contrarietate sub aspectul considerentelor și soluțiilor pronunțate, derivând din divergența de interpretare a unei clauze din contractul pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat de care beneficiază prima din cele două decizii ale Înaltei Curți, s-a constatat că aceasta este atașată considerentelor sale. Înalta Curte a statuat că rezolvarea problemei de drept pe care prima decizie a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, față de a doua decizie, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară, cu consecința adoptării unei soluții contrare.
Pentru a formula întrebarea cu privire la cuprinsul acestor considerente, mai duc în discuție și gradul în care este necesară detalierea acestor considerente. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 4222 din 25 noiembrie 2010 pronunțată în recurs de Secția penală având ca obiect lipsa de motivare a deciziei recurate, a stabilit că, în conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (Boldea vs. România), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare cerere și apărare ridicată de părți, fiind suficient să fie examinate problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței. În considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. Instanța din calea de atac nu se poate limita să preia motivarea instanței de fond, ci trebuie sa analizeze din nou cauza și sa răspundă argumentat la criticile și mijloacele de apărare invocate de părți, fără a se limita la a aprecia că „situația de fapt și încadrarea juridică au fost corect stabilite, iar din probe rezultă că acestea au comis faptele deduse judecății”. Considerentele acestea, așa sucind formulate cu respectarea unui principiu al brevității expunerilor juridice, stabilesc mecanismul aplicării normei unui caz particular, dar tocmai desprins din specificitatea sa și inclus într-o categorie mai generală tocmai pentru a permite aplicare legii. În alt fel legea nu și-ar găsi justificarea și ar fi imposibil de aplicat, caci ea, sau s-ar referi numai la situații generale imposibil de întâlnit în practică, sau ar fi cu referire la stări factuale unice și irepetabile. Cu toate acestea, legea bine întocmită este posibilă și necesară.
Având în vedere cele de mai sus, am observat că partea hotărârii în care se găsește motivarea dispozițiilor sale, aceste numite considerente, au o anumită acțiune autonomă față de corpul hotărârii și ele trebuie prezentate într-o formă concisă, care să le permită utilizare într-o viitoare situație conflictuală între aceleași părți, sau de ce nu, chiar între alte părți ce se vor afla între stare de fapt similară juridic, pentru a asigura mult trâmbițata, stabilitate și predictibilitate a raporturilor juridice.
Considerentele ar necesita prin urmare o atenție sporită, ar necesita un mai mare rafinament, chestiuni care să le permită buna utilizare în practică, prin posibilitatea de asimilare și apoi repetiție. În această ordine de idei am observat în teoria din zona common law, înțelesul lui Obiter dictum și mai ales a Ratio decidendi, cea care stă la baza precedentului ca Stare Decisis. În sensul precedentului judiciar, ratio decidendi este obligatoriu, în timp ce obiter dicta poate avea doar rol consultativ.
Obiter dictum, utilizat de obicei la plural obiter dicta, este o expresie latină cu sensul de cuvânt, remarcă incidentală, adică intervenită întâmplător, accidental, o reținere dintr-o hotărâre făcută în vederea pregătirii deciziei și care nu este esențială în luarea ei. Această parte a considerentelor este introdusă pentru ilustrare, analogie sau argument. Obiter dicta nu este obligatoriu pentru judecătorul unui caz ulterior și este reprezentat de reținerile și opiniile asupra textului normativ, a valorilor ocrotite de acesta și a principiilor sale, chestiuni care într-un fel depășesc cele necesare pentru luarea deciziilor (HOLLAND 193). Obiter dictum, conform CPC, va arăta obiectul cererii conform reținerii instanței și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, alte elemente relevante remarcate de Instanță.
Ratio decidendi, utilizat mai frecvent la plural rationes decidendi, este o expresie latină care înseamnă „motivul” sau „rațiunea deciziei”. Ratio decidendi este paragraful din considerentele unui caz, care determină decizia luată, sau principiul în baza căruia se ia decizia. Diverși judecători și academicieni au încercat să definească ceea ce ar fi acest ratio decidendi, dar aceasta s-a dovedit a fi totuși o problemă surprinzător de dificilă (HOLLAND 185). Ratio decidendi desemnează „de ce”-ul pentru care se ia decizia (id. 186), discuția pentru găsirea lui într-un caz nu este ca o vânătoare pentru comoara îngropată, ci implică de obicei o alegere dintr-o serie de posibilități (id.). Pentru România, acest Ratio decidenti, ar include motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.
În common law așa-numitul test de inversiune al lui Wambaugh arată că, pentru a determina dacă un considerent judiciar este ratio sau obiter, ar trebui inversat argumentul, adică să fie pusă întrebarea asupra posibilității unei decizii diferite, dacă respectivul considerent ar fi fost omis. Dacă da, declarația este esențială și reprezintă ratio; iar dacă nu este esențială obiter.
Am observat așadar, o perspectivă în care o anumită parte a considerentelor poate avea oarecum o „existență autonomă” față de hotărârea care le cuprinde și în ele ar trebui identificată o parte Obiter dictum și mai ales una Ratio decidendi, care să permită utilizarea într-o viitoare situație conflictuală similară juridic, pentru a asigura stabilitatea și predictibilitatea raporturilor juridice.
1. HOLLAND James, Julian Webb, din Learning Legal Rules, cap. 7 – How Precedent Operates: Ratio Decidendi and Obiter Dictum, p. 181 – 228 DOI: 10.1093/he/9780199657490.003.0349, Oxford University Press 2013.
2. CHIȘ Andrea Annamaria dr., ELEMENTE DE NOUTATE PRIVIND REGLEMENTAREA CĂILOR DE ATAC ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ ȘI LEGEA DE DEGREVARE A INSTANȚELOR. CĂI DE ATAC GENERALE ȘI SPECIALE. DISPOZIȚII GENERALE. CĂILE DE ATAC DE REFORMARE, IURISPRUDENTIA 1/2013, Universitatea Babeș-Bolyai.
Avocat dr. Claudiu-Octavian Ulici
Hi, this is a comment.
To get started with moderating, editing, and deleting comments, please visit the Comments screen in the dashboard.
Commenter avatars come from Gravatar.