Costel, un elev considerat mediocru la limba română, trăiește un episod de un disconfort profund. A făcut tot ceea ce a putut. A scris extemporalul cum a știut mai bine, a răspuns orale excelent, zice el. De zece ori la rând însă, profesorul său, domnul Tudorel, un dascăl cu vechime și, aparent, un bun cunoscător al materiei, amână să-i treacă nota în catalog după o evaluare orală. Fiecare amânare este de câte două săptămâni, prelungind la nesfârșit agonia lui Costel. Trebuia ca totul să fie atât de simplu. Limba română la nivelul său atât de simplă, chiar așa de simplă încât toată lumea să o cunoască, că doar de aia e limbă română. Procesorul trebuia și el să fie bun, că doar de aia a fost ales profesor.
Pentru un elev obișnuit, situația este de neînțeles. Costel știe că a răspuns la toate întrebările, chiar dacă nu e sigur de corectitudinea absolută a fiecărui răspuns. Manualul e clar, profesorul pare competent, examenele (scris și oral) au fost susținute. Atunci, de ce această tergiversare nejustificată? Va reuși să ia o notă de trecere?
Însă, dincolo de aceste întrebări practice, mintea lui Costel începe să se zbuciume cu o îndoială mult mai tulburătoare, o idee care îi provoacă groază: „Oare e profesorul incompetent? Oare știe ce face?” Această neliniște este cu atât mai puternică cu cât își amintește că în anii trecuți profesorul Tudorel părea să stăpânească situația. Acum, totul i se pare o „impresie” în capul lui, o confuzie.
Presat de necesitatea de a-și încheia situația școlară și de a depune dosarul la locul de muncă, Costel nu are de ales decât să aștepte. Tăcerea prelungită a profesorului, lipsa unei justificări clare și repetarea amânării transformă o simplă evaluare într-o sursă de anxietate existențială pentru tânărul elev, punând sub semnul întrebării nu doar competența sa, ci și pe cea a autorității didactice.