Regula potrivit căreia cel care afirmă o pretenție în proces trebuie să o dovedească este una fundamentală în dreptul procesual civil român, o expresie a principiului onus probandi incumbit ei qui dicit, non ei qui negat („sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care neagă”).
Reglementarea expresă apare în Articolul 249 din Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), care are următorul conținut:
Art. 249 – Sarcina probei
„Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, afară de cazurile în care legea îl scutește de această dovadă.”
Această regulă stabilește distribuția sarcinii probei între părțile procesului. Reclamantul trebuie să dovedească faptele care întemeiază pretenția sa (ex. existența unui contract, a unei datorii, a unui prejudiciu). Pârâtul, la rândul său, trebuie să dovedească faptele care duc la stingerea, modificarea sau împiedicarea dreptului reclamantului (ex. plată, compensație, prescripție).
Art. 249 C.proc.civ. trebuie citit împreună cu, Art. 254 C.proc.civ. – privind mijloacele de probă, Art. 255 C.proc.civ. – privind sarcina de a propune probele și Art. 22 alin. (2) – rolul activ al judecătorului, care poate ordona administrarea altor probe dacă apreciază necesar.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 C. civ. 1864 (art. 249 NCPC), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). În speţă, într-un litigiu vizând restituirea în natură a unui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, pârâţii, printre care şi Mun. Bucureşti, prin Primarul General, au susţinut că reclamanţii au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959. Înalta Curte a reţinut că doar simpla invocare a existenţei acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanţi, iar pârâţii nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuţie reclamanţii au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri. Înalta Curte a reţinut că reclamanţii au depus la dosarul cauzei declaraţii pe proprie răspundere în sensul că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale, declaraţii care răstoarnă prezumţia de despăgubire a persoanelor care au format obiectul acordurilor internaţionale, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001. (Decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect restituire imobil preluat abuziv)
Într-o acțiune în pretenții (art. 249), reclamantul trebuie să dovedească existența datoriei (contract, facturi, corespondență etc.). Într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, reclamantul trebuie să dovedească fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Dacă pârâtul invocă prescripția, el trebuie să dovedească momentul nașterii dreptului și trecerea termenului legal.
Într-o selecție solidă de literatură de specialitate românească care tratează în detaliu art. 249 C. proc. civ. și principiul sarcinii probei, împreună cu orientarea doctrinară a fiecărui autor avem după cum urmează.
Gabriel Boroi & Mirela Stancu – „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat” Editura Hamangiu, 2022 (ediția actualizată) Comentariu la art. 249 C.proc.civ., pag. 693–697.
Autorii subliniază că: „Sarcina probei reprezintă obligația procesuală a părții care afirmă existența unui fapt juridic de a-l dovedi; neîndeplinirea acestei obligații atrage pierderea procesului pe acel aspect.” Boroi și Stancu explică și excepțiile, cum ar fi prezumțiile legale sau situațiile în care legea răstoarnă sarcina probei (de exemplu, în materia discriminării sau a protecției consumatorilor).
Viorel Mihai Ciobanu & Marian Nicolae – „Tratat teoretic și practic de procedură civilă” Vol. I, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 761–770. Profesorul Ciobanu oferă o analiză de profunzime asupra naturii juridice a sarcinii probei: „Sarcina probei nu este doar o obligație procesuală, ci și o regulă de soluționare a cauzei, care indică instanței pe seama cui se înclină balanța în caz de îndoială.”. Nicolae completează cu o perspectivă teoretică legată de raportul dintre sarcina probei și principiul aflării adevărului, menționând că judecătorul are un rol activ doar subsidiar, fără a substitui părțile în probatoriu.
M. Tăbârcă în „Tratat de drept procesual civil” Vol. I, Ed. Universul Juridic, 2019, pp. 893–902, oferă o analiză completă a art. 249 și a „teoriei sarcinii dinamice a probei”, potrivit căreia, în anumite materii (de ex. dreptul muncii, consumatori), judecătorul poate deplasa sarcina probei către partea mai puternică. Potrivit acestuia „Distribuția clasică a sarcinii probei poate fi flexibilizată în funcție de particularitățile raportului juridic, pentru a asigura efectivitatea dreptului la un proces echitabil.”
Ioan Leș în „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole” Ed. C.H. Beck, 2021, p. 538–541 (art. 249) reia abordarea tradițională potrivit căreia „Reclamantul trebuie să dovedească faptele constitutive ale pretenției sale, iar pârâtul pe cele care duc la stingerea sau modificarea acesteia.” Autorul adaugă exemple din jurisprudență și explică limitele rolului activ al instanței în administrarea probelor.
Corneliu Bîrsan în „Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generală”, Ed. Hamangiu, 2020, pp. 457–463, analizează principiul onus probandi în corelație cu dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO), „Distribuirea sarcinii probei trebuie să asigure echilibrul între părți și posibilitatea reală de a-și exercita dreptul la apărare; o distribuție disproporționată echivalează cu o încălcare a art. 6 CEDO.”
Ca jurisprudență comentată, avem Lucian Mihai, coord. – „Culegere de practică judiciară comentată în materie civilă. Noul Cod de procedură civilă”, Ed. Hamangiu, 2017. Secțiunea „Sarcina probei” include cazuri din Curțile de Apel București, Cluj și Timișoara privind aplicarea art. 249, inclusiv situații de reversare a sarcinii probei.
Printre perspectivele teoretice recente, M. Zilahi – „Despre sarcina probei în lumina principiului proporționalității”, Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2021. Articolul argumentează că în anumite materii (discriminare, răspundere medicală), sarcina probei trebuie împărțită proporțional între părți, pentru a evita o disproporție de putere.
Alin Ciobanu în „Sarcina probei și principiul echității”, Pandectele Române, nr. 2/2020, reia și el aceeași temă.