În ultima perioadă apar diverse cereri de consultare ale organelor judiciare pe tema ”asigurării unui volum optim de activitate pentru judecători printr-o normare realistă a activității acestora și prin degrevarea activității judiciare”. Demersurile sunt justificate pe ”contextul actual din sistemul judiciar, creșterea exponentială a volumului de activitate și insuficiența cronică a resurselor umane la nivelul instanțelor de judecată” pentru eficientizarea activității judiciare. Pe de altă parte, administrația consideră și ea necesară o nouă intervenție la ”legile justiției”. Aici este important de notat că, în dreptul românesc, „legile justiției” se referă specific la triada: Statutul magistraților, Organizarea judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii. Dar se pare că orice guvern post-1989 a avut cel puțin un grup de lucru sau o comisie tehnică ministerială care a propus modificări la aceste texte.
Subiectul central al scurtei mele analize îl constituie tensiunea ontologică dintre managementul resurselor umane exercitat de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și principiul independenței individuale a judecătorului. Teza prezentării susține că transformarea actului de justiție într-o unitate de măsură cantitativă (normare) riscă să degenereze într-o formă de control administrativ mascat, subminând calitatea deliberării juridice. România nu este singura țară cu acest sistem al normării, care este adesea percepută ca un instrument de control în mâna responsabililor judiciari, spre deosebire de Germania, unde este văzută mai degrabă ca un argument pentru obținerea de fonduri suplimentare.
Justiția nu este un proces liniar de producție. Normarea bazată pe algoritmi de complexitate (ex: puncte/dosar) ignoră mai multe aspecte esențiale. Există o ”Imprevizibilitate juridică” determinată de evoluția probatoriului și dinamica excepțiilor procesuale. Apoi mai avem un ”efort cognitiv”, adică un timp necesar pentru cercetarea jurisprudenței (CJUE, CEDO) și a doctrinei contemporane. Normarea poate avea ca efect nedorit, prioritizarea „ratei de soluționare” în detrimentul profunzimii motivării.
Atunci când normarea devine un standard de evaluare profesională, ea capătă valențe coercitive. Va exista o subordonare de facto în care judecătorul devine tributar unei ierarhii administrative care definește succesul prin cifre, deloc potrivit sistemului judiciar. Există un risc de auto-cenzurare, adică o tendință a magistratului de a evita procedurile complexe (comisii rogatorii, expertize vaste) pentru a se încadra în termenele de „performanță”.
Conform Recomandărilor Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, managementul instanțelor trebuie să servească exclusiv accesului la justiție, nu să devină un mecanism de supraveghere.
Independența este nu este un privilegiu al judecătorului, ci o garanție pentru cetățean. Orice normare care aduce atingere imparțialității sau timpului de reflecție încalcă dreptul la un proces echitabil. Un timp mai lung aflat la dispoziție magistratului nu presupune prin el însuși o soluție mai eficientă, ci dimpotrivă, poate să îndepărteze judecătorul și părțile de la cauza în lucru și să implice reluarea de la capăt a raționamentului juridic.
Normarea muncii trebuie recalibrată din rolul de instrument de control în cel de instrument de diagnoză. Utilizarea datelor pentru a justifica suplimentarea schemelor de personal, nu pentru a impune ritmuri de lucru incompatibile cu rigoarea juridică. Independența instanțelor este direct proporțională cu libertatea magistratului de a dispune de timpul necesar pentru a asigura supremația legii, dincolo de orice constrângere birocratică.
Subiectul normării muncii magistraților este unul dintre cele mai sensibile puncte de intersecție între managementul administrativ și independența sistemului judiciar. În UE, nu există un model unic, ci sunt mai multe abordări.
Germania utilizează probabil cel mai complex și faimos sistem de normare, numit PEBBSY (Personalbedarfsberechnungssystem). Aici se calculează timpul mediu necesar pentru fiecare tip de cauză (ex: un divorț prin acord vs. un proces comercial complex). Scopul principal este acela de a justifica bugetele și necesarul de personal în fața Ministerelor de Justiție de Land. Deși oferă o bază de calcul solidă, judecătorii germani critică sistemul pentru că timpii alocați sunt adesea considerați nerealist de mici față de complexitatea juridică actuală.
În Spania (sistemul de „Puncte”) este implementat de Consiliul General al Puterii Judiciare (CGPJ) și reprezintă un sistem riguros de măsurare. Fiecare dosar are o valoare numerică. Magistrații au un prag minim de „puncte” pe care trebuie să îl atingă anual. Depășirea normei poate duce la bonusuri financiare, în timp ce neîndeplinirea sistematică poate atrage sancțiuni sau evaluări negative.
Sistemul austriac utilizează de asemenea indicatori de timp pentru a măsura productivitatea și pentru a aloca resursele umane, fiind similar în teorie cu cel german, dar cu o componentă mai flexibilă de ajustare a complexității.
În Franța nu există o „normare” matematică individuală strictă în sensul est-european, dar există obiective de performanță stabilite la nivel de instanță. Accentul cade pe monitorizarea stocurilor de dosare și a termenelor medii de soluționare. Evaluările individuale se bazează mai mult pe calitatea redactării și pe capacitatea de gestionare a audiențelor, nu doar pe un număr fix de hotărâri.
În Țările de Jos, Olanda folosește un sistem de finanțare bazat pe „output” (producție), numit modelul de finanțare Lamicie. Instanțele primesc fonduri în funcție de numărul de cauze soluționate. Modelul funcționează pe principiul: buget = (număr de cazuri) x (preț per caz). Cauzele sunt împărțite în aproximativ 50 de categorii (de la amenzi de circulație la procese penale complexe). Fiecare categorie are alocat un număr mediu de minute (de exemplu, un caz simplu de familie poate avea 120 de minute, în timp ce un caz comercial complex poate avea mii de minute). Acest timp este convertit într-o sumă de bani care acoperă salariul judecătorului, al grefierului și costurile administrative. La fiecare 3 ani, Ministerul Justiției și Consiliul pentru Magistratură negociază „prețurile” pentru ciclul următor. Deși este un sistem de management financiar, acesta pune o presiune indirectă pe magistrați de a menține un ritm ridicat de soluționare.
În țări precum Suedia sau Finlanda, normarea muncii prin puncte este privită cu scepticism. Aici, se pune accent pe „managementul cauzelor” (case management). Judecătorul are o autonomie mult mai mare în gestionarea calendarului, iar evaluările se concentrează pe integritate și rigoare juridică, nu pe unități de măsură cantitative.
Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a emis mai multe avize prin care ridică mai multe avertismente. Acesta spune că justiția nu este o industrie și Modelele pur matematice pot afecta calitatea actului de justiție. Dacă există normare, aceasta trebuie să fie publică și stabilită de Consilii Judiciare independente, nu de puterea executivă. Legislația UE devine tot mai complexă, ceea ce face ca timpii de soluționare „istorici” să nu mai fie relevanți pentru realitatea prezentă.
România nu este singura țară cu acest sistem de normare a muncii magistraților, dar dezbaterea internă este printre cele mai aprinse, deoarece normarea este adesea percepută ca un instrument de control în mâna inspecției judiciare, spre deosebire de Germania, unde este văzută mai degrabă ca un argument pentru obținerea de fonduri suplimentare.
Deoarece o bună funcționare a sistemului judiciar, este esențială pentru orice societate care se pretinde democrată, ar trebui să observăm rolul fundamental al doctrinei ”stare decisis” în sistemul de ”common law”. ”Stare decisis”, depășește simpla exigență a stabilității, constituind un mecanism de optimizare a actului de justiție prin care eficiența procesuală. În acest sistem de drept, precedentul favorizează rezolvarea cauzelor și se sprijină în teoria predictibilității și a securității juridice, care postulează că un cadru normativ clar determinat prin decizii anterioare descurajează litigiile de prisos. Atunci când soluția juridică este previzibilă, actorii sociali optează mai frecvent pentru tranzacții extrajudiciare, iar în cadrul proceselor rămase, instanța se poate concentra exclusiv asupra factualității, fără a mai epuiza resurse în redefinirea unor concepte de drept deja cristalizate.
Această economie de resurse este teoretizată de exponenții analizei economice a dreptului, precum Richard Posner, sub forma unei teorii a economiei judiciare (Posner, R. A. 2014, Economic Analysis of Law Ed. a 9-a, Wolters Kluwer Law & Business). Precedentul funcționează aici ca un depozit de capital intelectual, iar judecătorul nu este obligat să reia procesul analitic de la zero pentru fiecare speță, ci aplică un standard deja validat, reducând astfel timpul de deliberare și riscul de eroare care ar putea conduce la apeluri costisitoare. În acest sens, eficiența nu este doar una temporală, ci și una calitativă, bazată pe ceea ce Oliver Wendell Holmes numea experiența acumulată a dreptului (Holmes, O. W. 1881, The Common Law. Little, Brown, and Company). Înțelepciunea colectivă a instanțelor, distilată în decenii de jurisprudență, oferă soluții rafinate care au supraviețuit testului timpului, conferind procesului de soluționare o rigoare pe care intuiția ad-hoc a unui singur magistrat nu o poate garanta.
Mai mult, perspectiva lui Ronald Dworkin asupra dreptului ca integritate subliniază că respectarea precedentului asigură coerența sistemului, transformând instanțele într-o voce unitară care elimină contradicțiile interpretative (Dworkin, R. 1986 Law’s Empire, Harvard University Press). Această integritate structurală nu doar că accelerează rezolvarea cauzelor prin standardizarea procedurilor, dar și legitimează deciziile în fața justițiabililor prin respectarea principiului egalității. În final, prin limitarea discreției judiciare, precedentul transformă actul decizional dintr-o dezbatere polemică extinsă în timp într-un exercițiu tehnic de aplicare a normei, facilitând astfel un flux constant și rapid al dosarelor prin sistemul de justiție, element esențial pentru funcționarea statului de drept în societatea contemporană.
Originea expresiei ”O justiție întârziată, este o justiție refuzată”, este atribuită frecvent lui William E. Gladstone (1809–1898). Totuși ideea că celeritatea este esențială pentru actul de justiție se regăsește în documente juridice fundamentale mult mai vechi, cum ar fi Magna Carta (1215), Clauza 40 „Nulli vendemus, nulli negabimus, aut differemus, rectum aut justitiam”. Normarea muncii juridice nu poate conduce la întârzieri, justificate de ”încărcătura de dosare”, căci munca juridică este una intelectuală rafinată, care trebuie să ajute nu numai la rezolvarea cauzelor, ci și la bunul mers al procedurilor.
Pentru ”degrevarea activității judiciare” găsim o rezolvare parțială, dar suficient de altfel, în identificarea unor principii de drept care să conducă la o mult dorită accelerare în rezolvarea cauzelor, nu numai prin prisma standardizării procedurilor, ci și prin creșterea previzibilității și securității raporturilor juridice. Nu poți lua de fiecare un caz de la capăt, de la principiile de bază ale dreptului la normele specifice, sau să-l tratezi cu o oarecare superficialitate, ci trebuie identificat un mecanism judiciar care să conducă la rezolvarea economică și echitabilă a cauzelor. Aici va trebui să plecăm de la cel mai de bază principiu unanim recunoscut al dreptului.
Așa fiind, observăm că în toate Constituțiile democrate, sau tratatele internaționale care privesc drepturile omului, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (Constituție Articol 16 (1)). Prin urmare, într-o procedură judiciară, dacă se constată aplicabilitatea unui aceluiași corpus normativ, redus de altfel pentru fiecare caz în parte, pentru o anumită stare factuală, de fiecare dată trebuie să se țină seama de soluțiile precedente, altfel această declarată egalitate ar fi ceva superfluu. Principiul bine delimitat, mai stabilește că judecătorul este independent să ia o soluție contrară unei spețe precedente, dacă motivează această decizie a sa. Pentru a fi aplicabile, aceste soluții precedente ar trebui să fie indexate și incluse în baze publice de informații, chestiuni care nu necesită nici timp, nici resurse semnificative.
Av. dr. Claudiu-Octavian Ulici