Lucrez la schița unui proiect și nu știu dacă voi avea vreme să îl duc până la capăt, în care citez în rezumat cazuri relevate de practică judiciară.
Studierea practicii judiciare (jurisprudenței) este esențială pentru avocat și judecător deoarece dreptul nu funcționează exclusiv la nivelul textului de lege, ci la nivelul interpretării și aplicării sale concrete. Jurisprudența oferă sens normelor abstracte, asigură predictibilitatea soluțiilor, protejează securitatea raporturilor juridice și garantează egalitatea de tratament a situațiilor similare. Pentru avocat, ea este un instrument strategic: arată ce argumente sunt acceptate de instanțe, ce probe sunt decisive și care este direcția reală a practicii, permițând consilierea corectă a clientului și evitarea demersurilor hazardate. Pentru judecător, jurisprudența funcționează ca un reper de coerență și autocontrol, reducând riscul soluțiilor izolate, al casărilor și al încălcării standardelor CEDO sau CJUE.
Din această perspectivă, analiza structurată a spețelor (case briefs, sinteze de practică, comentarii motivate) devine un produs juridic cu valoare practică ridicată, destinat profesioniștilor care au nevoie rapid de orientare și argumente solide. Scopul urmărit este valorificarea online a acestor spețe analizate — sub formă de comentarii de jurisprudență, note de practică sau sinteze tematice — ca instrumente utile, aplicate și imediat utilizabile în activitatea curentă a avocaților, judecătorilor și practicienilor dreptului.
Atașez mai jos un exemplu, unul din cele care le voi vinde la https://jurisprudenta.ulici.ro/:
________________________________________________________________________________________________________
Rezumat de caz
Numele cazului și citarea
Reclamanții (A. & B.) v. Municipiul Cluj-Napoca și Colegiul C.,
Înalta Curte de Casație și Justiție (România), Secția I civilă,
Decizia nr. 1211 din 25 aprilie 2024.
Fapte
Reclamanții au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 563 C.civ., solicitând restituirea în proprietate și posesie a unui teren intravilan situat în Cluj-Napoca, înscris în cartea funciară, în suprafață de 543 m.p.
Inițial, acțiunea a fost formulată doar împotriva Colegiului C., care a invocat lipsa calității procesuale pasive, susținând că terenul aparține Municipiului Cluj-Napoca. Ulterior, reclamanții au introdus în cauză și Municipiul Cluj-Napoca.
Tribunalul Cluj a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar procedura specială exclude dreptul comun. Curtea de Apel Cluj a menținut soluția.
Reclamanții au declarat recurs, susținând că, în privința cotei de 1/4 din teren, nu a existat nicio preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, ci doar o ocupare în fapt, fără titlu, fără trecerea bunului în patrimoniul statului.
Problemă juridică
- Constituie o „preluare abuzivă” în sensul art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 10/2001 ocuparea în fapt a unui imobil de către stat, în lipsa oricărui act de preluare sau titlu?
- Este admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun atunci când imobilul pretins intră sub incidența Legii nr. 10/2001?
- Pot reclamanții invoca existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO pentru a justifica accesul la dreptul comun?
Decizia instanței
Înalta Curte respinge recursul ca nefondat și menține soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.
Instanța supremă reține că:
- ocuparea în fapt a imobilului de către stat reprezintă preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001;
- legea specială exclude aplicarea dreptului comun;
- reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO care să justifice derogarea de la procedura specială.
Argumentație
- Interpretarea noțiunii de „preluare abuzivă”
Înalta Curte interpretează extensiv art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 10/2001, reținând că preluarea abuzivă include și preluările în fapt, fără titlu, fără act normativ sau decizie administrativă.
Absența unui titlu nu exclude incidența legii speciale, dimpotrivă, reprezintă o formă mai gravă de preluare abuzivă. - Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice
Normele metodologice nu pot restrânge sfera de aplicare a legii. Ele au rol explicativ, nu derogatoriu. Prin urmare, lipsa unei referiri explicite la „preluările în fapt” în norme nu poate exclude aplicarea legii speciale. - Aplicarea deciziei Î.C.C.J. nr. 33/2008 (RIL)
Înalta Curte reafirmă regula: legea specială derogă de la dreptul comun.
Acțiunea în revendicare este admisibilă doar în situații excepționale, atunci când:
- reclamantul este exclus de la procedura specială sau
- există un conflict real între legea specială și CEDO,
- fără a aduce atingere securității raporturilor juridice sau drepturilor altor persoane.
- Noțiunea de „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO
Curtea reține jurisprudența Atanasiu c. României:
Un „bun actual” există doar dacă reclamantul are o hotărâre definitivă și executorie care recunoaște dreptul de proprietate și dispune restituirea.
Simpla existență a unui drept tabular sau a unei speranțe de redobândire a posesiei nu constituie un bun protejat de Convenție.
Opinie concurentă
Nu există opinii separate consemnate.
Semnificație
Regula de drept:
Ocuparea în fapt a unui imobil de către stat, chiar în lipsa unui act de preluare sau titlu, constituie „preluare abuzivă” în sensul Legii nr. 10/2001, atrăgând aplicarea exclusivă a procedurii speciale și inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun.
Impact juridic:
- Consolidează jurisprudența restrictivă privind inadmisibilitatea revendicării de drept comun în materia imobilelor preluate în perioada comunistă.
- Clarifică faptul că „patrimoniul statului” include și un patrimoniu de facto.
- Aliniază dreptul intern la standardul CEDO post-Atanasiu, limitând noțiunea de „bun actual”.
_________________________________________________________________________
Sursa: Înalta Curte de Casație și Justiție. Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2024, ISSN 2734-5246 / ISSN-L 1584-9716
Notă: Deciziile care au stat la baza întocmirii lucrării citate sunt publicate și pot fi consultate pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiunea de jurisprudență a Secției I civile, Secției a II-a civile, Secției de contencios administrativ și fiscal precum și a Secției penale.
( https://www.iccj.ro/biblioteca-digitala/publicatii-iccj/buletinul-jurisprudentei/ )
DREPT CIVIL
I. Bunuri
1. Imobil preluat în fapt de către stat. Acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Incidenţa dispoziţiilor legii speciale de reparaţie. Inadmisibilitate
C.civ., art. 563
Legea nr. 10/2001, ar. 2 alin. (1) lit. i)
În analizarea problemei admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a statuat sub trei aspecte majore, şi anume: concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea primeia, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, fără a fi necesară o dispoziţie expresă în acest sens, în conţinutul legii speciale; dacă există neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, documentul european are prioritate; prevalenţa Convenţiei poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun doar dacă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice.
Potrivit considerentelor Deciziei nr. 33/2008, pot uza de acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun doar persoanele exceptate de la aplicarea actului normativ special şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la procedura Legii nr. 10/2001, sub rezerva ca imobilul pretins să nu fi fost dobândit cu bună-credinţă de către un terţ. Regula rămâne însă cea a aplicării legii speciale, în raport cu care nu există un drept de opţiune pentru fostul titular al dreptului de proprietate.
De altfel, în jurisprudenţa în materie, dezvoltată ulterior pronunţării Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că reclamantul se poate prevala de un „bun actual”, conform art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, nu doar dacă deţine o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat că preluarea imobilului pe care l-a avut în proprietate a fost nelegală, ci condiţionat de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, prin care instanţele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar, în dispozitivul hotărârii, să se menţioneze, în mod expres, obligaţia de restituire a bunului.
Prin urmare, pornind de la premisa corectă că şi preluările în fapt constituie, în concepţia legiuitorului, preluări abuzive, încadrându-se în ipoteza a doua reglementată în art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, ce vizează situaţia preluării imobilelor fără respectarea dispoziţiilor legale, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, dând eficienţă legii speciale, pe care reclamantul nu a urmat-o, neefectuând niciun demers anterior prin care să obţină recunoaşterea dreptului de proprietate în condiţiile legislaţiei naţionale aplicabile.
Fără a contesta caracteristicile dreptului de proprietate de a fi un drept absolut şi opozabil erga omnes şi posibilitatea ca adevăratul titular să-l poată apăra în raport cu orice uzurpator prin intermediul celui mai eficient mijloc juridic, şi anume acţiunea în revendicare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul a reglementat o altă modalitate de a obţine bunul în natură, şi anume în condiţiile procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, singura care îi oferea reclamantului posibilitatea de a obţine imobilul în natură sau în echivalent, acesta neavând un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1211 din 25 aprilie 2024
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia civilă la 16 noiembrie 2020, sub nr. 4798/117/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul C., au solicitat obligarea acestuia din urmă să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul teren intravilan situat în Cluj-Napoca, provizoriu înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. C.F. vechi x, cu nr. topografic x, în suprafață de 543 m.p., cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C.civ.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, însă, la 12.03.2021, a depus note scrise, prin care a invocat împrejurarea că terenurile şi clădirile pe care le deţine în administrare sunt proprietatea Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, astfel că nu are calitate procesuală pasivă.
Prin modificarea de acţiune depusă la 30.03.2021, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, alături de pârâtul iniţial, solicitând obligarea acestuia să le lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul sus-menţionat.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar, pe fond, ca neîntemeiată.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au învederat că imobilul revendicat nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea de şedinţă din 25.05.2021, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Colegiului C., ca neîntemeiată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 552 din 13.09.2021, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată şi modificată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi Municipiul Cluj-Napoca.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 232/A din 28.09.2023, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei enunţate mai sus.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 232/A/2023 a Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., reclamanţii A. şi B.
4.1. Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, atunci când a reţinut că reprezintă preluare abuzivă şi ipoteza în care preluarea s-a realizat în lipsă de titlu, în ceea ce priveşte cota de 1/4 din imobil.
Această interpretare este contrară literei şi spiritului legii, fiind necesar ca textul legal să fie interpretat în strânsă coroborare cu dispoziţiile din Normele metodologice de punere în aplicare a actului normativ sus-menţionat.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv” se înţelege: „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.
Noma legală impune existenţa unui preluări a imobilelor, respectiv a trecerii acestora în proprietatea Statului român în perioada de referinţă, iar această trecere ar trebui să fie reflectată, într-un fel sau altul, în orice tip de act/document, având în vedere că legiuitorul a prevăzut, atât în textul articolului, cât şi în Normele metodologice, necesitatea existenţei unor titluri valabile sau nevalabile sau a unor acte de dispoziţie.
Potrivit art. 11.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 2007: „Prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate, legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidenţa legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referinţă, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenţei acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanţă asupra incidenţei legii faptul că exproprierea a privit numai construcţii sau numai terenuri, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor). În aceste cazuri, persoana îndreptăţită este ţinută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea.”.
Acelaşi text legal se regăseşte şi în Normele metodologice din 2003, care au fost abrogate prin Normele metodologice din 2007.
Prin urmare, potrivit legiuitorului, pentru a intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este necesară dovedirea faptului că exproprierea a fost dispusă în baza unui act normativ, iar persoanele îndreptăţite sunt ţinute fie doar să indice, fie să depună actele normative sau deciziile administrative în baza cărora s-a dispus exproprierea imobilelor lor, pentru a putea beneficia de prevederile acestui act normativ.
În speţă însă, în ceea ce priveşte cota de 1/4 din teren, nu există niciun act prin care să se fi dispus exproprierea, astfel că nu se poate susţine că acest imobil ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, chiar şi în situaţia în care ar fi avut loc o „expropriere” de facto în perioada comunistă.
Aşadar, soluţionarea situaţiei juridice nu s-ar fi putut realiza în baza prevederilor legii speciale, aşa cum, în mod greşit, au considerat atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, deoarece nu există o dovadă a preluării abuzive.
Având în vedere că, în prezentul litigiu, nu s-a făcut dovada unei preluări abuzive, câtă vreme nu există niciun document care să ateste preluarea imobilului de către Statul român în perioada de referinţă, instanţele puteau, cel mult, să prezume că a avut loc o astfel de preluare, însă tot legiuitorul este cel care a stabilit condiţiile în care poate să opereze o atare prezumţie de preluare abuzivă.
În acest sens, au indicat prevederile pct. 1 Capitolul I din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 2007 – Principiile de soluţionare a notificărilor, conform cărora, „în procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea următoarelor principii şi proceduri necesare aplicării corecte şi unitare a legii: (…) e) sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 lit. a) şi ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element – faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă”. Aceeaşi prevedere se regăsea şi în cuprinsul Normelor metodologice din 2003.
În concluzie, pentru a putea opera prezumţia că terenul a fost preluat abuziv în perioada regimului comunist, acesta ar trebui să se regăsească în patrimoniul Statului Român sau al Municipiului Cluj-Napoca, ceea ce nu este cazul în speţă.
Mai mult, potrivit Capitolului II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 2007, „în înţelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele şi formulările prevăzute de lege au următoarele semnificaţii: (…) – unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)”.
Prin urmare, înţelesul noţiunii de „preluare abuzivă” în contextul legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate semnifică trecerea, în patrimoniul statului, a dreptului de proprietate asupra terenului.
Însă, în procesul de faţă, o „preluare” din patrimoniul antecesorului nu a avut loc, ci doar o ocupare în fapt, niciun moment, pârâţii intimaţi neinvocând existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului şi nedepunând un titlu cu privire la teren.
Dimpotrivă, au susţinut, inclusiv în întâmpinarea formulată pe fondul cauzei, că nu sunt proprietarii cotei de 1/4 din terenul având numărul topografic 5267.
Potrivit încheierilor emise de O.C.P.I. Cluj, şi la momentul actual, Municipiul Cluj-Napoca nu se consideră proprietar al cotei de 1/4 din imobilul înscris în C.F., ci numai asupra cotei de 3/4 din imobil, din moment ce a realizat, în cursul anului 2017, o dezlipire a cotei de 3/4 din terenul având numărul topografic 5267, în scopul realizării lucrărilor de cadastrare a imobilelor aflate în proprietatea sa.
Încheierea O.C.P.I. nr. 20693/10.02.2017, depusă de către pârât ca anexă la întâmpinare, menţionează că suprafaţa imobilului cu nr. topografic x, înscris în cartea funciară nr. x U.A.T. Cluj-Napoca, având proprietarii D., în cotă de 1/4 de sub B.1, G.I.G.C.L. a jud. Cluj – Statul Român, în cotă de 3/4 de sub B.2, a fost diminuată de la 2.173 m.p. la suprafaţa de 543 m.p., iar „diferenţa de 1.630 m.p. (reprezentând cota de 3/4 de sub B.2) se constituie imobilul cu nr. cadastral 324421/U.A.T. Cluj-Napoca”.
Aşadar, este neîntemeiată constatarea instanţei de apel potrivit căreia, independent de suprafaţa împrejmuită de Liceul C., încă de la preluarea cotei de ¾ din imobilul cu nr. top. 5267, Statul Român a intrat în stăpânirea de fapt a întregului imobil, preluarea fiind una abuzivă, încadrându-se în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deşi recurenţii reclamanţi au susţinut incidenţa acestora şi au explicat motivele pentru care imobilul revendicat nu intră sub incidenţa actului normativ menţionat.
În continuare, recurenţii au invocat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 1103/2009 şi decizia nr. 4100/2005 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că instanţa supremă a subliniat necesitatea stabilirii datei preluării şi a modului prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză, deoarece primele instanţe învestite doar au presupus, fără a putea stabili cu exactitate, când anume a avut loc ocuparea în fapt a imobilului, respectiv că Înalta Curte a reţinut necesitatea stabilirii existenţei unei preluări abuzive a imobilului pe bază de dovezi, şi nu prezumarea acesteia.
Separat de aceste aspecte, recurenţii au menţionat că o eventuală prezumţie relativă de preluare abuzivă ar putea opera doar în cazul în care imobilul s-ar regăsi în patrimoniul statului, ceea ce nu este cazul în speţă.
În concluzie, raportat la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa enunţate, câtă vreme nu există un act de preluare, un titlu de proprietate al statului sau al U.A.T. Cluj-Napoca asupra cotei de 1/4 din terenul în litigiu şi nicio dovadă că terenul face parte din domeniul public sau privat al acestor entităţi nu se poate discuta despre o „preluare abuzivă”, situaţia juridică în litigiu neintrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
4.2. Instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşite a noţiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, au arătat că instanţa de apel a apreciat că reclamanţii pot uza de dispoziţiile dreptului comun doar în cazul în care s-ar putea prevala de existenţa unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea a considerat însă, în mod greşit, că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp neexercitat, nu poate fi considerată un „bun actual” şi că reclamanţii nu beneficiază nici de o creanţă în virtutea căreia să poată pretinde că au, cel puţin, o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului respectiv, în condiţiile în care nu ar fi efectuat niciun demers judiciar sau administrativ timp de 18 ani pentru a redobândi proprietatea bunului, invocând, în acest sens, cauza Atanasiu contra României.
În primul rând, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1, noţiunea de „bun”, în sensul Convenţiei şi al jurisprudenţei C.E.D.O., are o accepţiune largă, care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci şi la anumite drepturi şi interese care pot constitui active.
Aşadar, în sfera noţiunii de „bun” intră, în primul rând, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile, dar şi celelalte drepturi reale.
Pentru ca prevederile Convenţiei să fie aplicabile este necesar ca drepturile şi interesele cu valoare economică să fie actuale.
Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că noţiunea de „bunuri”, conținută în art. 1 din Protocolul nr. 1, poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă, cel puţin, o „speranţă legitimă” pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate nu poate fi considerată drept un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta fiind argumentul instanţei de apel în pronunţarea soluţiei de respingere a căii de atac şi, implicit, a acţiunii în revendicare formulate de către reclamanţi.
Raţionamentul instanţei de apel a plecat de la premisa greşită că dreptul de proprietate s-ar fi stins, deşi reclamanţii au făcut dovada unui drept de proprietate actual, care nu s-a stins în perioada regimului comunist, chiar dacă posesia bunului a fost exercitată de către altcineva.
Prin urmare, recurenţii nu au pretins renaşterea unui vechi drept de proprietate, dreptul în discuţie nu s-a stins niciun moment din patrimoniul antecesorului lor, fiindu-le, ulterior, transmis prin succesiune.
În speţă, nu se pune problema unui „fost drept de proprietate”, care să fi renăscut, ci este vorba despre un drept de proprietate continuu, care, potrivit dispoziţiilor legale, nu s-a stins în niciun fel.
Conform art. 644 şi următoarele din vechiul Cod civil, dreptul de proprietate se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţii, prin tradiţiune, accesiune sau incorporaţiune, prescripţie, lege sau ocupaţiune.
În perioada supusă analizei, legislaţia prevedea că „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală” – art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Cu alte cuvinte, dreptul de a transfera proprietatea prin acte juridice din patrimoniul persoanei fizice a fost interzis, cu excepţia moştenirilor legale.
Prin urmare, dreptul de proprietate s-a păstrat în patrimoniul antecesorului recurenţilor, iar, ulterior, a fost transmis acestora prin succesiune, având în vedere că nu a intervenit nicio situaţie care să fi determinat stingerea dreptului din patrimoniul lui D.
Potrivit dispoziţiilor art. 480 din Codul civil de la 1864, proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 481 din acelaşi act normativ, „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât în caz de utilitate publică şi printr-o justă şi prealabilă despăgubire”.
Acţiunea în revendicare formulată de către recurenţi este admisibilă şi prin raportare la considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin decizia în interesul legii sus-menţionată, s-a reţinut că „(…) dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect – dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc. (…)
În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.”
Aşadar, decizia Î.C.C.J. nr. 33/2008 nu statuează doar asupra inadmisibilităţii de principiu a formulării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun în condiţiile existenţei dispoziţiilor legale speciale de reconstituire a dreptului de proprietate, ci arată şi care sunt limitele sau situaţiile în care un astfel de demers judiciar este admisibil.
Prin urmare, nu toate acţiunile având ca obiect revendicarea de drept comun, ulterior adoptării Legii nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 33/2008, se impune a fi respinse ca inadmisibile, ci instanţele de judecată sunt datoare să analizeze, de la caz la caz şi în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe, dacă demersul judiciar este sau nu admisibil prin raportare la considerentele deciziei Înaltei Curţi.
În prezenta cauză sunt întrunite toate condiţiile pentru promovarea unei acţiuni în revendicare pe drept comun, chiar şi în cazul în care terenul ar fi intrat sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În acest sens, menţionează că deţin un „bun”, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece deţin un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în timp ce intimaţii pârâţi deţin doar posesia bunului, adică pot invoca, cel mult, un drept de folosinţă, care însă nu este protejat de art. 1 din Protocol.
În plus, interpretarea noţiunii de „bun”, în sensul Convenţiei, pentru a beneficia de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se limitează, aşa cum a considerat instanţa de apel, la recunoaşterea dreptului la restituirea bunului de către o autoritate administrativă sau prin hotărâre judecătorească.
Separat de acest aspect, în analiza admisibilităţii cererii de revendicare de drept comun, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, în raport cu decizia nr. 33/2008, şi dacă pârâţii au, la rândul lor, un „bun”, în sensul Convenţiei, adică o hotărâre anterioară prin care să le fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acest sens sau dacă acţiunea în revendicare împotriva unui terţ dobânditor ar putea fi admisă fără să se impună despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară – decizia nr. 3894/2013 a Curţii de Apel Oradea – „decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează protecţia dreptului de proprietate al unor terţe persoane şi nu a Statului Român, în condiţiile în care acesta din urmă este cel care a preluat abuziv imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001”.
Or, în speţă, prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere dreptului niciunui terţ de bună-credinţă.
Recurenţii mai susţin că legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
După cum s-a menţionat şi în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., instanţele de judecată au reţinut constant că legea specială contravine, în anumite cazuri, art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.
În situaţiile în care s-a reţinut că reclamantul are un „bun”, în sensul Convenţiei, s-a stabilit, în practica judiciară, că legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se impune asigurarea accesului reclamantului la justiţie printr-o judecată, pe fond, a cauzei.
De asemenea, nu se aduce atingere altui drept de proprietate ocrotit sau securităţii raporturilor juridice.
Faţă de bunul în litigiu nu s-a invocat de către niciunul dintre intimaţii pârâţi existenţa unui drept de proprietate, astfel că revendicarea terenului nu aduce atingere intereselor altei persoane şi nu periclitează securitatea raporturilor juridice.
După cum se poate observa, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a invocat un drept de proprietate doar asupra terenului cu număr cadastral 324421 şi care cuprinde doar cota de 3/4 din topograficul 5267, în suprafaţă de 1.630 m.p., şi nu un drept de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului.
Mai mult, prin soluţionarea cererii în revendicare formulate de către reclamanţi nu s-ar aduce atingere niciunui drept de proprietate al altor persoane, din moment ce nicio terţă persoană nu justifică un interes cu privire la imobilul în cauză.
În schimb, în cazul în care nu s-ar admite acţiunea în revendicare, reclamanţii ar rămâne proprietarii de carte funciară ai unui imobil pentru care nu au posesia, ar fi ţinuţi să achite, în continuare, impozitul aferent dreptului de proprietate şi ar avea posibilitatea de a înstrăina nuda proprietate prin acte cu caracter gratuit sau oneros. Aşadar, securitatea raporturilor juridice este afectată tocmai de menţinerea situaţiei actuale.
În concluzie, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material – motiv de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
4.3. Printr-o altă critică, subsumată prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, în sensul că nu s-a pronunţat asupra criticilor invocate sub aspectul respectării sau nerespectării prevederilor legale -respectiv asupra dispoziţiilor din Normele metodologice, indicate de către aceste părţi şi asupra incidenţei lor în speţă.
Potrivit art. 22 C.proc.civ., judecătorii au datoria să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
De asemenea, instanţele de fond au nesocotit şi dreptul recurenţilor reclamanţi la un proces echitabil, deoarece, făcând o aplicare greşită a normelor de drept, au limitat posibilitatea judecării, pe fond, a cererii formulate (art. 6 C.proc.civ.).
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.; pe fond, a solicitat respingerea recursului.
Recurenţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, în afara termenului procedural, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca.
6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 27.12.2023.
Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 16.11.2020, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C.proc.civ.
La termenul din 25.04.2024, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului, invocat de intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca şi a rămas în pronunţare asupra fondului recursului.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
7.1. Susţinerile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, prin coroborare şi cu art. 11.1. din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sunt neîntemeiate.
În mod corect, instanţa de apel a considerat că este incidentă ipoteza a doua reglementată în art. 2 alin. 1 lit. i din Lege, care vizează situaţia preluării imobilelor fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării şi care, în concepţia legiuitorului actului normativ special de reparaţie, constituie tot o preluare abuzivă, ca şi în cazul imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil. Astfel, intenţia legiuitorului a constat în acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptăţite pentru toate ipotezele de preluare abuzivă, neexistând vreo raţiune pentru care ar fi exclusă ipoteza imobilelor preluate în fapt de către stat, în absenţa unui act normativ sau document de preluare, şi care constituie o situaţie mult mai gravă, din punct de vedere juridic, decât cea a preluării în baza unui titlu, valabil sau nu. Pe de altă parte, este evident că cea de-a doua ipoteză reglementată în art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, cea a preluării fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, este menită să acopere orice altă situaţie de preluare decât cea în baza unui titlu valabil sau nevalabil, în contextul în care preluările cu titlu valabil, considerate, de asemenea, abuzive, sunt evidenţiate în art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, iar cele fără titlu valabil sau în absenţa unui temei legal, în baza unor acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat constituie ipoteze distincte, menţionate în art. 2 alin. 1 lit. i, teza I şi teza a III-a. Nu în ultimul rând, chiar în perioada regimului politic trecut, orice preluare trebuia să se fundamenteze pe un titlu (cum este cazul, de exemplu, al celorlalte două imobile preluate, în baza Decretului nr. 223/1974, respectiv în baza Decretului de expropriere nr. 91/1976 – evidenţiat doar pentru exemplificare), astfel încât ipoteza imobilelor preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării se suprapune întocmai cu situaţia imobilului revendicat de reclamanţi, care a fost preluat în fapt de către Statul român.
Cât priveşte art. 11.1. din Normele metodologice, care se referă la existenţa unui titlu de expropriere, valabil sau nu, respectiv la indicarea sau depunerea de către notificatori a actului normativ ori deciziei administrative în baza căreia a avut loc exproprierea, acest text de lege nu este incident în cauză, deoarece vizează asemenea exproprieri, care au avut loc în baza unui act normativ individual sau generic de expropriere sau a unei simple decizii administrative, iar nu şi preluările în fapt, cum este situaţia din prezentul litigiu. Nu se poate considera, în raport cu conţinutul din Norma metodologică evocată mai sus, că, prin inexistenţa referirilor la exproprierile sau preluările, în orice altă modalitate, respectiv, în fapt, legiuitorul Normei ar fi înţeles să excludă o asemenea ipoteză de preluare, regăsită în Legea nr. 10/2001. Aceasta, întrucât Normele metodologice au forţă juridică inferioară legii, având menirea de a explicita şi pune în aplicare actul normativ superior, iar nu de a-l completa şi, cu atât mai puţin, de a prevedea situaţii de excepţie de la lege, cum ar fi, conform raţionamentului recurenţilor, excluderea preluărilor în fapt ale imobilelor de la acordarea reparaţiei prevăzute de legea specială (art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie principiul ierarhiei actelor normative).
Nu în ultimul rând, Normele metodologice din 2007 reglementează, în mod expres, ipotezele în care preluarea nu este considerată ca fiind abuzivă, cu consecinţa neincidenţei legii speciale de reparaţie (art. 1.3. lit. c), situaţia preluării în fapt nefăcând parte dintr-o asemenea categorie, care se referă la confiscarea unor bunuri de către stat, ca urmare a măsurii confiscării dispuse de instanţă, ca măsură complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice, la confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârşirii unor crime împotriva umanităţii sau crime de război, la distrugerile de construcţii în timp de război.
Referitor la susţinerile privind necesitatea regăsirii imobilului în patrimoniul statului, faţă de dispoziţiile din pct. 1 Capitolul I şi Capitolul II din Normele metodologice din 2007, vizând prezumţia de preluare abuzivă şi entităţile care sunt considerate unităţi deţinătoare, acestea sunt formulate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, astfel încât nu pot forma obiect de examinare direct în recurs.
În subsidiar, critica este şi neîntemeiată. Noţiunea de „patrimoniu al statului” în sensul pct. 1 Capitolul I lit. e din Norme, care să conducă, în ceea ce priveşte imobilul în discuţie, la aplicarea prezumţiei relative de preluare abuzivă, are un conţinut mai larg decât cel invocat de recurenţi, incluzând şi un patrimoniu de facto, în care se regăsesc bunurile preluate în fapt. Este evident că nu se poate reţine că „patrimoniu” se referă doar la bunurile pentru care statul justifică un drept de proprietate şi un titlu în baza căruia au fost preluate, deoarece, într-un asemenea caz, acţiunea în revendicare de drept comun ar fi respinsă în mod automat, în contextul în care statul a dobândit bunul de la reclamant sau antecesorii săi, cei implicaţi având, deci, acelaşi autor.
De asemenea, nu prezintă relevanţă ce entităţi sunt considerate „unităţi deţinătoare” în sensul dispoziţiilor din Capitolul II din Norme, întrucât acest aspect vizează persoana juridică care trebuia sesizată cu notificare, ceea ce presupunea urmarea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în niciun caz neputându-se reţine că o asemenea procedură este exclusă în cazul preluărilor în fapt.
Nu în ultimul rând, împrejurarea că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu s-ar considera proprietar al terenului în litigiu, întrucât ar fi procedat la dezlipirea imobilului corespunzător cotei de 3/4, preluat în baza Decretului nr. 223/1974, este infirmată de poziţia procesuală a acestei părţi exprimată în întâmpinare, prin care a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. 41 din Legea învăţământului nr. 84/1995, în prezent abrogată, respectiv art. 112 alin. 2 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, terenurile liceelor fac parte din domeniul public local şi sunt administrate de către consiliile locale în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea.
Pe de altă parte, considerentul instanţei de apel, în sensul că ocuparea, în fapt, a imobilului revendicat a avut loc la momentul preluării terenului corespunzător cotei de 3/4, supune dezbaterii un aspect de fapt, necenzurabil în recurs faţă de actuala structură a căii extraordinare de atac, configurată prin motivele de casare reglementate în art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Referitor la ignorarea de către Curtea de Apel a dispoziţiilor din Normele metodologice sus-enunţate, motiv de casare care se circumscrie art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., această critică nu poate fi reţinută, deoarece, cum s-a arătat deja, parte din aceste prevederi nu au fost evocate în apel, ci, direct, în recurs (pct. 1 Capitolul I lit. e, Capitolul II), iar, în ceea ce priveşte incidenţa pct. 1 Capitolul I lit. e, acesta reprezintă un simplu argument, de altfel, examinat de Înalta Curte în prezentul recurs, la care s-a răspuns implicit prin decizia atacată, cu ocazia analizării noţiunii de „preluare abuzivă” în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte deciziile instanţei supreme menţionate cu titlu de jurisprudenţă şi care ar viza necesitatea stabilirii de către instanţe a modalităţii de preluare şi a datei acesteia, precum şi a existenţei unor dovezi clare de preluare abuzivă, iar nu a unor simple prezumţii, critica este, de asemenea, neîntemeiată. Cum s-a expus în precedent, Curtea a reţinut modalitatea de preluare a terenului, respectiv, în fapt, şi momentul trecerii bunului la stat, odată cu preluarea terenului aferent cotei de 3/4, prin Decretul nr. 223/1974.
Totodată, chiar recurenţii au arătat că dispoziţiile pct. 1 lit. e, Capitolul I din Normele metodologice reglementează prezumţia de preluare abuzivă a unui imobil, raportat la aflarea bunului în patrimoniul statului ulterior datei preluării, astfel încât nu se poate susţine că prezumţia nu reprezintă un mijloc de probă relevant pentru reţinerea îndeplinirii acestei cerinţe legale. Pe de altă parte, Curtea nu a avut în vedere, sub acest aspect, doar o prezumţie de preluare, ci, după cum rezultă din considerentele deciziei atacate, s-a raportat şi la expertiza tehnică efectuată în cauză, concluzionând că diferenţa de teren revendicată de reclamanţi şi care nu este ocupată de Liceul C. este inclusă în conturul imobiliar cu nr. cadastral x şi este ocupată de proprietarii imobilului de la nr. top. x. Prin urmare, instanţa s-a referit, în stabilirea modalităţii de preluare şi a momentului în care a intervenit aceasta, la un ansamblu probator, constând în prezumţii, raport de expertiză şi înscrisurile depuse la dosar. Nu în ultimul rând, concluzia Curţii în ceea ce priveşte preluarea, raportat la probele administrate, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de modul de configurare a art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu permite formularea unor motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
În concluzie, sub toate aspectele examinate în precedent, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale enunţate mai sus, concluzia preluării abuzive a imobilului în litigiu şi, mai departe, a necesităţii urmării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind corectă. Nu sunt, ca atare, întrunite condiţiile motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
7.2. Criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În analizarea problemei admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a statuat sub trei aspecte majore, şi anume: concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea primeia, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, fără a fi necesară o dispoziţie expresă în acest sens, în conţinutul legii speciale; dacă există neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, documentul european are prioritate; prevalenţa Convenţiei poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun doar dacă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, decizia în interesul legii vizează coordonatele de judecată ale unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 480 din vechiul Cod civil (art. 563 din actualul act normativ), stabilind, potrivit considerentelor, că pot uza de această acţiune doar persoanele exceptate de la aplicarea actului normativ special şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la procedura Legii nr. 10/2001, sub rezerva ca imobilul pretins să nu fi fost dobândit cu bună-credinţă de către un terţ. Regula rămâne însă cea a aplicării legii speciale, în raport cu care nu există un drept de opţiune pentru fostul titular al dreptului de proprietate. Totodată, mai trebuie observat că a recunoaşte posibilitatea valorificării, pe calea dreptului comun, a unor pretenţii care fac obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi norma specială, consacrarea unei discriminări între persoanele ce au urmat procedura prevăzută de legea specială şi cele care se adresează direct instanţei de judecată, pentru a beneficia de alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea specială.
Mai departe, în examinarea raportului dintre legea naţională şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut şi ipoteza în care reclamantul care formulează acţiune în revendicare se poate prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, caz în care, pentru asigurarea dreptului de acces la justiţie, acestuia i se permite promovarea demersului judiciar respectiv, o soluţie favorabilă fiind însă condiţionată de îndeplinirea mai multor parametri. Astfel, trebuie evidenţiat şi justificat, mai întâi, conflictul dintre norma internă şi Convenţia Europeană, ulterior cercetându-se dacă pretenţiilor reclamantului nu i se opune un alt drept de proprietate, valabil dobândit, în alţi termeni, dacă pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun”, în înţelesul documentului european, constând, de exemplu, într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
Nu în ultimul rând, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene în materie (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe), în decizia nr. 33/2008 se face referire şi la ipoteza în care, ambele părţi prevalându-se de un „bun” în sensul Convenţiei, a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt ar însemna, în final, ca nu statul, care este răspunzător pentru preluarea, în trecut, a imobilului şi pentru carenţele legislative actuale în domeniul restituirii proprietăţilor, să îşi asume această responsabilitate, ci un particular. În acest sens, cu referire la cauza Brumărescu contra României, s-a avut în vedere şi necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, componentă fundamentală a preeminenţei dreptului, şi care presupune, printre altele, imposibilitatea rediscutării unei soluţii definitive date într-un proces, şi anume cea prin care fie reclamantul, fie pârâtul din acţiunea în revendicare sau ambii beneficiază de hotărâri judecătoreşti favorabile în legătură cu acelaşi imobil.
Nu trebuie omis însă că, de la data pronunţării deciziei în interesul legii nr. 33/2008, jurisprudenţa instanţei de contencios european a dezvoltat un raţionament diferit, în sensul că reclamantul se poate prevala de un „bun actual”, conform art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, nu doar dacă deţine o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat că preluarea imobilului pe care l-a avut în proprietate a fost nelegală, ci condiţionat de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, prin care instanţele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar, în dispozitivul hotărârii, să se menţioneze, în mod expres, obligaţia de restituire a bunului (paragrafele nr. 140, 143-144 din hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010).
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea pilot, că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac reglementate de aceste legi.
Şi sub acest aspect, Curtea a fost mult mai concretă în hotărârea pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că acesta îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul prevăzut în lege.
În concluzie, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate, în timp ce „speranţa legitimă” presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Acesta reprezintă contextul legislativ şi jurisprudenţial din perspectiva căruia trebuie analizate susţinerile recurenţilor în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare în raport cu legea specială, decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În speţă, pornind de la premisa corectă că şi preluările în fapt constituie, în concepţia legiuitorului care adoptat legea specială de reparaţie nr. 10/2001, preluări abuzive, în mod legal Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, dând eficienţă legii speciale, incidentă în cauză, pe care însă reclamanţii nu au urmat-o şi nu au efectuat niciun demers, până la momentul sesizării primei instanţe, prin care să obţină recunoaşterea dreptului de proprietate în condiţiile legislaţiei naţionale aplicabile. Totodată, în mod corect a constatat că speranţa recunoaşterii supravieţuirii unui fost drept de proprietate nu reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să fie protejat şi să beneficieze de garanţiile oferite de documentul european evocat.
Contrar opiniei recurenţilor, dreptul de proprietate al antecesorului lor s-a stins la momentul preluării de către stat, chiar dacă preluarea s-a realizat în fapt, în contextul în care asemenea preluări fac obiectul de reglementare al legii speciale de reparaţie, singura care le oferea acestora posibilitatea de a obţine imobilul în natură sau în echivalent, procedura legii de reparaţie nefiind însă urmată de părţi. Mai mult, considerentul expus în precedent este întărit şi de modificarea legislativă intervenită în evoluţia legii speciale de reparaţie, care, în forma iniţială, prevedea, conform art. 2 alin. 2, că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil (situaţie asimilabilă şi cu preluarea în fapt) îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, în condiţiile acestei legi. În prezent, dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt abrogate (prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001). Totodată, potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, dispoziţia sau, după caz, decizia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi reprezintă titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
În concluzie, câtă vreme imobilul cade sub incidenţa legii speciale de reparaţie, sub condiţia evidentă de a fi urmat procedura reglementată de această lege, în legătură cu care reclamanţii nu au un drept de opţiune între aceasta şi dreptul comun, dreptul de proprietate este recunoscut de la data deciziei sau dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură.
Fără a contesta caracteristicile dreptului de proprietate de a fi un drept absolut şi opozabil erga omnes (faţă de toţi) şi posibilitatea ca adevăratul titular să-l poată apăra în raport cu orice uzurpator prin intermediul celui mai eficient mijloc juridic, şi anume acţiunea în revendicare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul a reglementat o altă modalitate de a obţine bunul în natură, şi anume în condiţiile procedurii prevăzute de legea specială. Recurenţii au arătat că actul normativ de reparaţie intră în coliziune cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar fără să arate, în mod concret, care sunt argumentele unui asemenea raţionament, în contextul în care statului i se recunoaşte, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, o largă marjă de apreciere în adoptarea legilor de reparaţie a unor bunuri preluate în regimuri politice trecute.
De asemenea, nu se poate considera că imobilul în litigiu a fost transmis reclamanţilor prin succesiune de la autorul lor, D., neavând relevanţă dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, evocate de recurenţi, în condiţiile în care bunul a fost preluat de stat în perioada în care acesta se afla în viaţă, iar reclamanţii nu au urmat procedura legii speciale de reparaţie, singura care ar fi oferit cadrul legal eficient pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins.
Nu în ultimul rând, nu interesează, în soluţionarea cauzei de faţă, nici dacă pârâţii justifică sau nu existenţa unui „bun” în patrimoniul lor, în contextul în care reclamanţii sunt cei care au sesizat instanţa de judecată şi, în această dispută judiciară asupra dreptului de proprietate, sunt primii care trebuie să justifice existenţa unui „bun” sau, cel puţin, a unei speranţe legitime echivalente care să le permită o soluţie favorabilă în acţiunea în revendicare, pârâtul din acest tip de acţiune având poziţia avantajoasă de pasivitate. Or, recurenţii nu au dovedit nici existenţa unui „bun” şi nici a unei speranţe legitime echivalente, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi al jurisprudenţei instanţei de contencios european, în condiţiile în care, întocmai cum a reţinut şi instanţa de apel, timp de 18 ani nu au apelat la nici un demers judiciar pentru a obţine imobilul în natură conform legilor în vigoare.
Referitor la împrejurarea că, prin admiterea prezentei acţiuni în revendicare, nu s-ar aduce atingere drepturilor unor terţe persoane, în afara faptului că acesta nu reprezintă decât un argument de oportunitate mai mult decât unul juridic, pentru a se ajunge la soluţionarea unui conflict între persoane care invocă acelaşi drept, este necesar ca, mai întâi, reclamanţii să justifice, în patrimoniul lor, existenţa unui „bun”, ceea ce nu este cazul pentru considerentele deja expuse. În plus, nu trebuie omis că, astfel cum s-a arătat în precedent, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren revendicată în prezentul litigiu este ocupată de proprietarii imobilului cu nr. top. x, considerent care creează, cel puţin, un dubiu în ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor, în sensul că, prin admiterea acţiunii în revendicare, nu s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al unei terţe persoane, care, nefiind chemată în judecată, nu a fost nici în măsură să-şi exercite dreptul la apărare în legătură cu acest aspect.
Referitor la obligaţiile şi drepturile reclamanţilor care decurg din înscrierea lor în cartea funciară, privind plata în continuare a impozitelor şi posibilitatea încheierii actelor juridice pentru imobilul în litigiu, cu consecinţa afectării principiului securităţii raporturilor juridice, aceste chestiuni exced cadrului procesual de faţă, în contextul în care soluţiile instanţelor anterioare vizează inadmisibilitatea acţiunii, iar nu fondul cauzei. De asemenea, nu reprezintă chestiuni relevante în soluţionarea cauzei, ci aspecte viitoare, care nu fac obiectul litigiului de faţă.
În concluzie, şi din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european, precum şi deciziei în interesul legii nr. 33/2008, decizia Curţii de Apel este legală, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..
4.3. Susţinerile aferente acestui punct din cererea de recurs, legate de neanalizarea şi ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001, au fost examinate în precedent, considerentele Înaltei Curţi fiind expuse în cadrul analizei primului motiv al căii de atac, astfel încât nu se impune reluarea lor.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat în art. 22 C.proc.civ., recurenţii formulează o susţinere generică, privind nerespectarea acestui principiu, fără să detalieze, în mod concret, ce aspecte juridice sau mijloace de probă care nu au fost propuse de părţi şi intrau în obligaţia Curţii de a le supune dezbaterii erau în măsură să schimbe soluţia instanţei de apel, de confirmare a hotărârii primei instanţe, de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă. Ca atare, pretinsa critică nu va fi examinată de prezenta instanţă.
Referitor la nesocotirea dreptului recurenţilor la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C.proc.civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinerile sunt neîntemeiate, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte adoptarea legilor de reparaţie privind bunuri preluate anterior datei de 22 decembrie 1989.
Prin urmare, nici din perspectiva motivului de casare referitor la încălcarea regulilor de procedură civilă nu sunt întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..
Raportat la aceste considerente, în baza art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.
Notă: În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 338/2024 şi nr. 1183/2024, pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 338 din 8 februarie 2024, instanţa de recurs a reţinut legalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, în raport cu cele statuate prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii, nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi cu principiile ce se degajă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că, din moment ce terenul revendicat intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ, rezultă că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere, cu prioritate, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, neexistând posibilitatea opţiunii între calea specială şi acţiunea în revendicare de drept comun, întrucât recunoaşterea unui asemenea drept ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a principiului specialia generalibus derogant, precum şi a Deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
S-a mai arătat, în continuare, prin aceeaşi decizie că reclamanţii nu deţin un „bun actual” şi nici o „speranţă legitimă”, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional, întrucât nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat şi nici nu pot avea speranța recunoașterii supraviețuirii unui drept de proprietate privată care nu a putut fi exercitat timp de peste 50 de ani, precum şi că atât timp cât dreptul de proprietate privată asupra imobilului revendicat nu a fost recunoscut de către autorități, nici prin decizii administrative, nici prin hotărâri judecătorești definitive, ca aparținând reclamanţilor sau autorilor lor, aceştia nu au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Prin decizia nr. 1183 din 24 aprilie 2024, menţinând soluţia instanţelor de fond, şi anume a inadmisibilităţii demersului judiciar reprezentat de acţiunea în revendicare, instanța de recurs a reţinut că, prin Hotărârea-pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, instanţa europeană a statuat că art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia, reţinând că doar atunci când statele adoptă o legislație care prevede restituirea unor astfel de bunuri, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (paragr.134, 135). Or, s-a arătat că statul român a prevăzut condiţiile de restituire a imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prin legi speciale, printre care şi Legea nr.10/2001, astfel că, în aplicarea principiilor reţinute de instanţa europeană, partea reclamantă nu se poate prevala de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 în privinţa dreptului vechi de proprietate deţinut de autorii săi.
Totodată, prin aceeași decizie, referitor la pretinsa afectare a dreptului de acces la instanţă prin respingerea acţiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, în considerarea faptului că persoanele interesate au a urma procedura Legii nr.10/2001, Înalta Curte a reţinut că această chestiune a făcut obiectul controlului instanţei europene, care s-a pronunţat sub acest aspect prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României.
În acest sens, s-a arătat că, reamintind dezlegările din jurisprudență cu privire la dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 (1) din Convenţie, şi reţinând că îi revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei şi că trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui, instanţa europeană a reţinut (paragr.118) că respingerea acţiunii în revendicare motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (Faimblat, menţionată mai sus, § 33).
În analiza efectuată, instanţa europeană a avut în vedere, atât legislaţia specială adoptată de statul român în materie de retrocedare şi deciziile de unificare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre care şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 care este indicată în cuprinsul hotărârii, cât şi cerințele de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat şi condiția justului echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale respectării drepturilor fundamentale individuale.
Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut că reanalizarea din perspectiva aceloraşi argumente a compatibilității soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare de drept comun cu dreptul de acces la instanţă nu este permisă instanţelor naţionale în absenţa identificării unor elemente de fapt care să justifice inaplicabilitatea dezlegărilor din hotărârea pilot contra României ori constatării unui reviriment în jurisprudenţa instanţei europene prin hotărârile pronunţate în această materie.