dr. ULICI Claudiu-Octavian
În arhitectura statului de drept, instanțele inferioare, judecătoriile și tribunalele, reprezintă prima linie de contact a cetățeanului cu actul de justiție. Există adesea percepția greșită că aceste instanțe sunt simple instrumente de „aplicare” a legilor, lăsând marile principii constituționale sau internaționale în seama curților superioare. Realitatea juridică este însă mult mai profundă. Orice judecător, indiferent de rang, este și un judecător al Constituției și al Tratatelor.
Sistemul juridic nu este o masă amorfă de reguli, ci o piramidă riguros ierarhizată. În vârful acesteia se află Constituția și Tratatele Internaționale privind drepturile omului la care statul este parte (precum CEDO). Conform articolului 20 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între legile interne și tratatele internaționale privind drepturile omului, au prioritate reglementările internaționale. Aceasta nu este o opțiune pentru judecător, ci o obligație constituțională.
Atunci când o cauză aflată pe rol are tangență cu drepturi fundamentale, fie că vorbim de dreptul la proprietate, libertatea de exprimare sau dreptul la un proces echitabil, judecătorul de primă instanță trebuie să verifice dacă legea ordinară (Codul Civil, Penal etc.) respectă „spiritul” normelor superioare.
Judecătorul poate aplica direct jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Dacă o lege internă este ambiguă, judecătorul este obligat să o interpreteze în sensul care protejează cel mai bine drepturile individului, conform standardelor de la Strasbourg. În cauzele cu elemente de extraneitate sau care intră sub incidența regulamentelor europene, judecătorul are datoria de a lăsa neaplicată o normă națională contrară dreptului Uniunii, fără a mai aștepta intervenția legiuitorului sau a altor instanțe.
Apoi, dacă judecătorul constată că o lege pe care trebuie să o aplice este vădit contrară Constituției, acesta are mecanismul sesizării Curții Constituționale. Deși nu poate anula el însuși legea, el are puterea și adesea datoria, la cererea părților, de a opri „angrenajul” unei legi nedrepte până când forul suprem constituțional se pronunță.
Avem aici și o nuanță juridică esențială, fiind obligația a observa și a face o distincție dintre neconstituționalitate, când legea este vădit contrară Constituției și interpretare conformă, când legea este „salvată” și rămâne în vigoare, dacă este interpretată în spiritul Constituției. Judecătorul nu este obligat să trimită orice dubiu de neconstituționalitate la Curtea Constituțională (CCR). Dacă textul unei legi permite mai multe interpretări, judecătorul are datoria de a o alege pe cea care este în armonie cu Constituția și cu tratatele internaționale.
În teoria dreptului, acesta se numește Verfassungskonforme Auslegung, provenit din dreptul german. Aceasta înseamnă că, atâta timp cât o lege nu este „vădit” contrară Constituției, ea beneficiază de o prezumție de constituționalitate, dar trebuie aplicată astfel încât să nu încalce drepturile fundamentale. CCR a statuat în repetate rânduri că rolul judecătorului de scaun este tocmai acela de a interpreta legea. Teoria Verfassungskonforme Auslegung, tradusă ca Interpretarea conformă cu Constituția, reprezintă una dintre cele mai importante „unelte” din arsenalul unui judecător modern. Aceasta nu este doar o metodă de lucru, ci un principiu de supraviețuire a normelor juridice. În loc să ”anulezi” o lege ceea ce ar crea un vid legislativ, alegi să o „citești” într-un mod care să o facă compatibilă cu legea fundamentală, cu Constituția. Dacă totuși legea este atât de prost scrisă încât nicio interpretare nu o poate salva fără a inventa un text nou, atunci judecătorul trebuie să se oprească și să sesizeze Curtea Constituțională pentru anularea acesteia.
Curtea Constituțională a României, care a trasat o linie clară între atribuția de legiferare a Parlamentului, atribuția de control a CCR și atribuția de interpretare și aplicare care o face judecătorului de scaun. Aplicarea legii, precum și interpretarea acesteia reprezintă un atribut exclusiv al instanței de judecată, care, în soluționarea cauzelor cu care este învestită, are datoria de a interpreta legea în conformitate cu dispozițiile și principiile Constituției, asigurând astfel prevalența acestora în activitatea de judecată.
”Instanţele judecătoreşti nu au competenţa constituţională de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, „misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective„… Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentală, dă naştere unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi. (DECIZIE nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, Curtea Constituţională, Monitorul Oficial nr. 461 din 3 iulie 2009)
Curtea Constituţională, a mai reţinut, pe de altă parte (id,), că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. ” Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem„.
Justiția nu începe la Curtea Supremă, ci în sala de judecată a celui mai mic tribunal. Judecătorul care ignoră Constituția sau Tratatele Internaționale sub pretextul că „se supune doar legii interne” comite o eroare de interpretare a propriului mandat. Adevărata misiune a judecătorului modern este de a fi punte între litera legii și echitate. Prin aplicarea normelor superioare, el se asigură că dosarul pe care îl are pe masă nu este doar o cifră într-o statistică, ci un act prin care demnitatea umană și ordinea constituțională sunt reconfirmate.
Am căutat și câteva exemple concrete și „curajoase” în care instanțe de grad inferior (Judecătorii sau Tribunale) au creat precedente importante, refuzând să aplice o lege internă în favoarea tratatelor internaționale sau a deciziilor curților europene. Un exemplu clasic de aplicare a dreptului U.E. la nivel local sunt de exemplu cazurile în care a fost solicitată restituirea taxei de poluare pentru autoturisme. În acele cazuri s-a stabilit asupra principiul priorității dreptului comunitar (U.E.), statuând că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor europene, înlăturând de la aplicare, prin propria putere, orice dispoziție contrară din legislația națională, fără a fi necesar să aștepte abrogarea acesteia. De altfel Articolul 5 Cod Civil stabiliește aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de acesta. Astfel, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.
Aceste cazuri demonstrează că adevărul nu este ierarhic, ci este unul singur, dar rezultat dintr-o ierarhie normativă. Un judecător de la o instanță mică, dacă își folosește corect cunoașterea și este conectat la valorile universale (Constituția și Tratate), poate corecta erorile unui sistem întreg. Este o formă de „eroism birocratic” care transformă legea dintr-o barieră într-un instrument de eliberare.