dr. Claudiu-Octavian ULICI
articol publicat pe juridice.ro la 8 iulie 2025
Rezumat: În dreptul român, egalitatea în fața legii este un principiu fundamental, consacrat de articolul 16 din Constituție. Cu toate acestea, aplicarea concretă a acestui principiu este imposibilă în absența unei practici judiciare coerente și unitare. Acest articol argumentează că respectarea jurisprudenței – înțeleasă în sens larg, ca orientare constantă a instanțelor în soluționarea spețelor similare – este o condiție sine qua non pentru garantarea egalității reale în drepturi. În acest sens, fără sprijinul precedentului judiciar, principiul egalității riscă să rămână un enunț retoric, golit de eficiență practică.
Secțiuni:
1. Egalitatea în drepturi;
2. Egalitatea ca tratament identic în situații similare;
3. Schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție. Revirimentul jurisprudențial;
4. Similaritate juridică;
5. Un examen succint al termenului jurisprudența: de la Roma Antică la dreptul românesc actual.
Cuvinte cheie: practică judiciară, valorificarea jurisprudenței, jurisprudență, similaritate juridică, respectarea jurisprudenței
1. Egalitatea în drepturi
Dreptul de a fi egal în fața legii în comparație cu toți ceilalți cărora corpusul normativ le este aplicabil, prevăzut în art. 16 din Constituția României, constituie un pilon esențial al statului de drept. Totuși, aplicarea sa concretă în sistemul juridic intern nu poate fi concepută în absența unui criteriu funcțional de uniformizare a soluțiilor judiciare – jurisprudența (folosesc acest termen uzual, deși nu sunt de acord în totalitate cu el, acesta original desemnând cunoștințe generale asupra legii*). Deși România nu aparține formal sistemului common law, în care precedentul are forță obligatorie, o analiză funcțională a mecanismelor de garantare a egalității în drepturi conduce inevitabil la recunoașterea rolului decisiv al practicii judiciare în realizarea acestui principiu constituțional.
Principiul egalității în drepturi este o piatră de temelie a democrațiilor moderne și a statului de drept, garantând că toți indivizii sunt tratați în mod echitabil de lege, fără discriminare. Deși conceptul este universal, aplicarea și interpretarea sa pot varia în funcție de contextul juridic și cultural al fiecărei țări sau uniuni. Vom explora abordările din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Franța și Germania.
În Statele Unite, principiul egalității în drepturi este consacrat în special prin Amendamentele Constituționale, în special al 14-lea Amendament.
• Al 14-lea Amendament (1868): Secțiunea 1 a acestui amendament conține două clauze fundamentale pentru egalitate[1]:
– Clauza Privilegiilor și Imunităților (Privileges and Immunities Clause): Deși a fost interpretată restrictiv inițial, intenția sa era de a asigura că niciun stat nu poate îngrădi privilegiile și imunitățile cetățenilor Statelor Unite.
– Clauza Procesului Echitabil (Due Process Clause): Interzice statelor să priveze orice persoană de viață, libertate sau proprietate fără un proces echitabil. Curtea Supremă a interpretat această clauză pentru a include și o dimensiune de „substanță”, protejând anumite drepturi fundamentale, inclusiv egalitatea.
– Clauza Protecției Egale (Equal Protection Clause): Aceasta este cea mai importantă prevedere pentru egalitate, stipulând că niciun stat nu poate refuza „oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa protecția egală în fața legilor”. Persoanele aflate în situații similare sunt tratate în mod egal de lege. Această clauză a fost folosită pentru a combate discriminarea rasială, de gen și alte forme de discriminare.
– Jurisprudența Curții Supreme: Egalitatea în SUA a evoluat semnificativ prin deciziile Curții Supreme. Cazuri precum Brown v. Board of Education (1954)[2], care a declarat segregarea rasială în școli neconstituțională, sau decizii privind drepturile civile și de gen, au modelat înțelegerea și aplicarea Clauzei Protecției Egale. Există diferite niveluri de analiză aplicate de instanțe, în funcție de categoria de discriminare (ex: pentru discriminarea bazată pe rasă sau origine națională, pentru discriminarea de gen).
Principiul egalității este un pilon fundamental al Uniunii Europene, fiind consacrat în tratatele sale și, în mod explicit, în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE): Acestea stabilesc principiul nediscriminării ca un obiectiv central al UE. Articolul 19 din TFUE permite adoptarea de legislație pentru a combate discriminarea pe motive de sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[3]:
– Titlul III: Egalitatea (Articolele 20-26): Acest titlu este dedicat în întregime egalității.
– Articolul 20 (Egalitatea în fața legii): „Toate persoanele sunt egale în fața legii.”
– Articolul 21 (Nediscriminarea): Interzice orice discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
– Articolul 23 (Egalitatea între bărbați și femei): Asigură egalitatea între bărbați și femei în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, munca și remunerarea.
– Alte articole din acest titlu abordează diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, drepturile copiilor, ale persoanelor în vârstă și integrarea persoanelor cu handicap.
• Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE): CJUE a jucat un rol crucial în interpretarea și aplicarea principiului egalității, dezvoltând o jurisprudență amplă în domenii precum egalitatea de remunerare, discriminarea pe bază de sex și alte forme de discriminare.
Principiul egalității este o valoare fundamentală a Republicii Franceze, având rădăcini adânci în Revoluția Franceză.
• Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789)[4]:
– Articolul I: „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.” Această prevedere stabilește principiul egalității ca unul natural și inalienabil.
– Articolul VI: „Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.” Acest articol subliniază egalitatea în fața legii și egalitatea de acces la funcțiile publice pe baza meritelor.
• Constituția celei de-a Cincea Republici (1958)[5]: Preambulul Constituției din 1958 face referire la Declarația din 1789 și la Preambulul Constituției din 1946, care reafirmă principiul egalității. Articolul 1 din Constituție stipulează că „Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără distincție de origine, rasă sau religie. Ea respectă toate credințele.”
Principiul egalității în Germania este ferm ancorat în Legea Fundamentală (Grundgesetz), constituția Republicii Federale Germania, adoptată în 1949[6]. Aceasta a fost elaborată ca o reacție la ororile regimului nazist și pune un accent deosebit pe demnitatea umană și drepturile fundamentale.
• Articolul 3 din Legea Fundamentală: Această prevedere este centrală pentru principiul egalității:
– (1) Toți oamenii sunt egali în fața legii. Acesta este principiul general al egalității formale.
– (2) Bărbații și femeile au drepturi egale. Statul promovează transpunerea efectivă în practică a drepturilor egale pentru femei și bărbați și ia măsuri pentru eliminarea dezavantajelor existente. Această prevedere merge dincolo de egalitatea formală, impunând statului o obligație activă de a promova egalitatea de gen și de a corecta inegalitățile structurale.
– (3) Nimeni nu poate fi dezavantajat sau avantajat din cauza sexului, originii, rasei, limbii, patriei și provenienței, credințelor religioase sau politice. Nimeni nu poate fi dezavantajat din cauza handicapului său. Această clauză enumeră motivele interzise de discriminare, oferind o protecție amplă.
• Demnitatea Umană (Articolul 1): Principiul egalității este strâns legat de demnitatea umană, care este inviolabilă conform Articolului 1 din Legea Fundamentală. Aceasta înseamnă că orice tratament inegal care ar aduce atingere demnității umane este strict interzis.
Deși toate aceste entități statale mai sus amintite, susțin ferm principiul egalității în drepturi, există nuanțe în abordarea lor:
• SUA: Se bazează pe interpretarea constituțională și jurisprudența extinsă a Curții Supreme, cu accent pe „protecția egală a legilor” și combaterea discriminării.
• Uniunea Europeană: Are o abordare complexă, cu o Cartă a Drepturilor Fundamentale detaliată și o legislație amplă care interzice discriminarea pe multiple motive, impunând statelor membre obligații de a asigura egalitatea.
• Franța: Egalitatea este un principiu republicano-laic, profund înrădăcinat în idealurile Revoluției Franceze, cu accent pe egalitatea în fața legii și egalitatea de acces la funcțiile publice.
• Germania: Legea Fundamentală pune un accent deosebit pe demnitatea umană ca fundament al egalității, impunând statului nu doar să nu discrimineze, ci și să acționeze activ pentru a elimina dezavantajele și a promova egalitatea de gen.
Toate aceste abordări reflectă angajamentul față de un tratament echitabil, dar diferă în metodele, domeniile de aplicare și nivelul de intervenție statală pentru realizarea acestui ideal.
2. Egalitatea ca tratament identic în situații similare
Egalitatea juridică presupune, în esență, ca persoane aflate în situații de fapt similare să beneficieze (v. similaritatea juridică) de un tratament juridic identic. Astfel, aplicarea diferențiată a acelorași norme legale în spețe comparabile echivalează cu o discriminare de facto, chiar în lipsa unei diferențieri expres prevăzute de lege. În practică, această egalitate nu poate fi garantată decât dacă instanțele respectă o linie jurisprudențială coerentă și previzibilă, care să asigure aplicarea uniformă a normei juridice.
Orice sistem juridic bazat pe supremația legii trebuie să asigure nu doar enunțarea unor norme egale, ci și aplicarea lor unitară. În acest sens, jurisprudența devine un factor de echilibru, permițând evitarea arbitrariului și a discriminărilor judiciare.
În România, această idee este consolidată prin:
• Deciziile obligatorii ale Curții Constituționale (art. 147 alin. 4 din Constituție),
• Hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, după cum detaliez mai jos (LEGE nr. 304 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară).
• Hotărârile prealabile și recursurile în interesul legii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 517 și 521 Cod proc. civ.),
• Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene,
• Și mai ales prin principiul securității raporturilor juridice, afirmat constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Acești vectori de coerență legală nu reprezintă o simplă autoritate doctrinară, ci o cerință constituțională indirectă: fără ele, egalitatea în drepturi devine imposibil de realizat în practică.
Securitatea raporturilor juridice presupune că indivizii trebuie să își poată anticipa consecințele juridice ale comportamentului lor. În lipsa unei jurisprudențe unitare, justițiabilii nu pot estima cu un grad rezonabil de certitudine soluția unei instanțe, chiar dacă norma aplicabilă este aceeași.
Această stare de incertitudine subminează în mod direct egalitatea în fața legii, pentru că introduce hazardul în aplicarea drepturilor. După cum a afirmat Curtea Europeană în cauza Beian c. România, „o jurisprudență contradictorie într-o instanță supremă poate duce la o încălcare a dreptului la un proces echitabil.”
Egalitatea în drepturi nu este un dat natural al sistemului juridic, ci o construcție instituțională care depinde de modul în care instanțele interpretează și aplică legea. În acest sens, jurisprudența este nu doar o sursă auxiliară de drept, ci un instrument esențial de realizare a principiului constituțional al egalității. Ignorarea sau relativizarea valorii orientărilor jurisprudențiale conduce inevitabil la instabilitate juridică, tratament inegal și, în final, la erodarea încrederii în justiție. Prin urmare, o cultură juridică a respectului față de precedent – chiar și în absența obligativității formale – este o condiție structurală pentru funcționarea democratică a statului de drept în România.
În arhitectura procedurală instituită de Codul de procedură civilă al României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este doar instanța supremă în ierarhia jurisdicțională, ci și garantul interpretării unitare a legii. Conform art. 514–518 CPC, mijloacele precum recursul în interesul legii sau hotărârea prealabilă sunt expresia formală a acestei misiuni. Dar dincolo de acestea, există un aspect esențial, de multe ori ignorat: autodisciplina jurisprudențială a ÎCCJ și implicațiile acesteia pentru instanțele inferioare.
În cazul în care o secție a ÎCCJ dorește să se îndepărteze de o soluție anterioară, practica impune, în virtutea respectării unității de interpretare, convocarea unui complet extins sau chiar a unei ședințe comune a secțiilor, ceea ce arată că schimbarea de jurisprudență este o excepție, care necesită justificare specială.
Această conduită a ÎCCJ transmite un semnal clar și instanțelor inferioare: jurisprudența Curții supreme trebuie tratată ca un standard de referință. Deși nu există o obligativitate formală (în afara deciziilor pronunțate în recursuri în interesul legii și hotărâri prealabile), instanțele de fond și apel au, de facto, datoria de a se alinia la linia jurisprudențială stabilită de ÎCCJ.
Eficiență în utilizarea banului public apare ca argument puternic pentru respectarea jurisprudenței. Fiecare abatere arbitrară de la jurisprudența ÎCCJ generează recursuri, plângeri la CEDO, rejudecări, contestații în anulare, conflicte de competență și alte proceduri costisitoare. Acestea implică:
• consum de timp judiciar (timpul judecătorilor, grefierilor, arhivarilor etc.),
• cheltuieli administrative (citări, comunicări, ședințe),
• posibile despăgubiri în cazul în care România pierde procese internaționale,
• scăderea încrederii publice, cu efecte pe termen lung asupra autorității justiției.
Într-un stat care își propune buna guvernare și eficiența administrativă, a ignora voluntar o practică deja consolidată a instanței supreme echivalează cu o risipă sistematică a banului public. Jurisprudența constantă a ÎCCJ devine astfel și un instrument de management financiar judiciar.
Ironia sistemului este că opinia justițiabilului, cel care suportă costurile, întârzierile și consecințele directe ale incoerenței judiciare, nu are niciun rol în determinarea politicii jurisprudențiale. Lipsa unei instanțe de tip „amicus curiae” funcțional sau a unor mecanisme reale de participare a societății în construcția interpretării juridice creează un dezechilibru între responsabilitatea sistemului și transparența față de cetățeni. În acest context, cu atât mai necesară este asumarea de către instanțele inferioare a respectării unei jurisprudențe uniforme, ca minimă garanție a tratamentului egal și a utilizării raționale a resurselor publice.
Respectarea de către instanțele inferioare a jurisprudenței ÎCCJ nu este doar o chestiune de doctrină juridică sau bună practică. Este o cerință structurală derivată din:
• obligația de a asigura egalitatea în drepturi (art. 16 Constituție),
• obligația de buna administrare a justiției (art. 1 alin. 3 Constituție – stat de drept),
• și responsabilitatea de a utiliza eficient fondurile publice.
Într-o democrație constituțională matură, interpretarea unitară nu este un moft teoretic, ci o obligație practică, fără de care justiția riscă să devină o loterie în care costurile sunt plătite de justițiabil, iar erorile sunt acoperite din bugetul de stat.
3. Schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție. Revirimentul jurisprudențial
Conform Articolul 27 litera a) din LEGEA privind organizarea judiciară (nr. 304 din 15 noiembrie 2022), Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru soluționarea, în condițiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, conform Articolul 28 din aceeași LEGE, dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau un complet de 5 judecători consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă, iar după ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă.
Înțelegem conform textului 1 Articolul 28 LEGE citată mai sus, că jurisprudența se păstrează în cadrul aceleiași secții, iar dacă este necesar să se revină asupra propriei jurisprudențe, se întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere această stare de drept, apreciem că identificarea unor soluții favorabile (o cauză juridic similară) ar trebui să conducă la admiterea prezentei cereri, în caz contrar ar trebui să conducă la o schimbarea asupra propriei jurisprudențe, adică la un reviriment jurisprudențial.
Mai mult decât atât, atâta vreme cât soluțiile ce urmează a fi pronunțată de instanțele inferioare, respectiv de Curțile de Apel, apte să fie apoi supusă recursului înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție, este evident că aceste instanțe ar fi ținute și ele să respecte ”jurisprudența” Înaltei Curți de Casație și Justiție cum am indicat în secțiunea precedentă. Silogismul este aplicabil și tuturor instanțelor mai mici în grad decât Curțile de Apel.
4. Similaritate juridică
”Similaritatea juridică” mai sus amintită, presupune alăturarea unor cauze diferite unui grup de cauze, care au nevoie de un același principiu de soluționare generat de principiului securității raporturilor juridice. Este evident că avem în vedere aplicare unui aceluiași text normativ unor situații factuale diferite, iar pentru aceasta suntem ținuți în principal de egalitatea în drepturi, baza constructivă a Statului de Drept (ARTICOL Art. 16 – CONSTITUȚIE), ori cetățenii NU pot fi egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, atâta vreme cât instanțele de judecată nu fac o aplicare normativă concretă corelată. O astfel de corelare a soluțiilor judiciare poate fi făcută în practică însă numai după ce există o sistematizare unitară a ”jurisprudenței” la nivelul întregii jurisdicții și rapoarte de drept ce vor conține soluții definitive măcar în spețele relevante, care ar fi facil de identificat.
De reținut decizia ÎCCJ, privind aplicarea prin asemănare a jurisprudenței anterioare pentru securizarea raporturilor juridice prin efectul corelării hotărârilor judecătorești. Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că deși o decizie anterioară a Înaltei Curți nu poate fi valorificată în cauza din perspectiva autorității de lucru judecat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 sau art. 431 C. proc. civ., dar ”statuările de ordin principial” care se degajă din cuprinsul hotărârii respective se impun a fi reținute în cauza pendentă în scopul prezervării principiului securității raporturilor juridice, principiu garantat și prin consecvența de interpretare a legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dat fiind rolul său constituțional de asigurare a aplicării unitare a legii. Un punct de vedere contrar celui stabilit de Înalta Curte cu prilejul pronunțării deciziei anterioare poate antrena încălcarea art. 6 din Convenția E.D.O., de o manieră similară contextului reținut de CEDO prin hotărârea pronunțată în cauza Beian vs. România[7].
Conceptul de similaritate juridică se referă la situația în care părțile implicate într-un conflict de natură juridică se află în situații factuale ce pot fi circumscrise aceluiași corpus normativ, adică acelorași articole de lege. Acest principiu este fundamental pentru aplicarea uniformă a dreptului și pentru asigurarea justiției.
În esență, „circumscrierea aceluiași corpus normativ” înseamnă că, deși detaliile specifice ale fiecărui caz pot varia, elementele esențiale ale situației de fapt a părților în conflict se încadrează în prevederile generale și abstracte ale acelorași norme juridice. Legea este formulată în termeni generici tocmai pentru a putea fi aplicată unui număr nelimitat de cazuri concrete care prezintă caracteristici similare.
De exemplu doi vecini au un litigiu privind limitele proprietății. Chiar dacă proprietățile lor sunt diferite ca formă sau dimensiune, conflictul lor se va încadra sub incidența acelorași articole din Codul Civil care reglementează dreptul de proprietate și limitele acestuia. O altă situația exemplificativă este cea în care două persoane au încheiat contracte de vânzare-cumpărare diferite, dar ambele se confruntă cu o problemă legată de nerespectarea termenului de livrare. Ambele situații, deși distincte ca obiect al contractului, vor fi analizate prin prisma acelorași articole din legislația contractuală referitoare la executarea obligațiilor.
Legea, prin natura sa, este concepută pentru a reglementa generic o posibilă viitoare situație și, prin aceasta, încearcă să îndepărteze neconformitățile sau să ofere soluții pentru rezolvarea acestora. Acest rol preventiv și corectiv al dreptului se manifestă prin:
1. Generalitate și abstractizare: Normele juridice nu sunt create pentru cazuri individuale, ci stabilesc reguli aplicabile unei categorii largi de situații. Această generalitate permite ca situații factuale similare să fie tratate în mod similar, asigurând predictibilitatea și egalitatea în fața legii.
2. Forța obligatorie și sancțiunea: Prin stabilirea unor comportamente permise, interzise sau obligatorii, legea descurajează abaterile și impune consecințe juridice pentru nerespectarea normelor. Aceasta acționează ca un mecanism de îndepărtare a neconformităților.
3. Soluționarea conflictelor: Atunci când apar neînțelegeri sau încălcări ale normelor, legea oferă cadrul și procedurile pentru soluționarea acestora (ex: prin instanțe de judecată, mediere). Principiul similarității juridice ghidează judecătorii în aplicarea precedentelor și în asigurarea coerenței deciziilor.
4. Securitatea juridică: Faptul că situațiile similare sunt tratate conform acelorași reguli contribuie la securitatea juridică, permițând indivizilor și entităților să anticipeze consecințele acțiunilor lor și să își planifice activitățile cu încredere în stabilitatea sistemului legal.
Similaritatea juridică pare a fi un pilon esențial al oricărui sistem de drept funcțional. Ea permite ca principiile de justiție și echitate să fie aplicate consecvent, asigurând că cazurile cu elemente factuale esențial similare sunt judecate după aceleași reguli. Prin formularea generică a normelor și prin mecanismele sale de aplicare, legea își îndeplinește rolul fundamental de a organiza societatea, de a preveni conflictele și de a oferi soluții echitabile atunci când acestea apar.
* Examen succint al termenului jurisprudență: de la Roma Antică la dreptul românesc actual.
Termenul „jurisprudență” are o istorie bogată și o semnificație care a evoluat considerabil de la originile sale în Imperiul Roman până la înțelesul său actual în sistemele juridice moderne, inclusiv în România.
În dreptul roman, termenul latin „jurisprudentia” (din ius – drept și prudentia – înțelepciune, cunoaștere) desemna în primul rând știința dreptului sau cunoașterea dreptului. Nu se referea la totalitatea deciziilor judecătorești în sensul modern, ci mai degrabă la activitatea și înțelepciunea jurisconsulților (prudentes). Jurisconsulții erau juriști erudiți care ofereau sfaturi juridice, interpretări ale legilor și răspunsuri la problemele de drept (responsa).
Ei nu erau judecători în sensul de astăzi, ci mai degrabă experți care contribuiau la dezvoltarea dreptului prin:
• Respondere: Oferirea de opinii juridice (responsa) la cererea părților sau a judecătorilor.
• Agere: Asistență în formularea acțiunilor în justiție.
• Cavere: Consiliere în redactarea actelor juridice.
O definiție clasică a jurisprudenței romane, atribuită jurisconsultului Ulpian, este: „Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.” (Corpus Iuris Civilis, Iustinian I.) („Jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept.”)
Această definiție subliniază caracterul amplu, aproape filosofic, al jurisprudenței romane, care includea nu doar aspecte legale, ci și morale și chiar religioase. Activitatea jurisconsulților a fost o sursă importantă de dezvoltare a dreptului roman, contribuind la elaborarea principiilor și soluțiilor juridice.
În sistemul de drept românesc actual, care aparține familiei de drept romano-germanice (civil law), termenul „jurisprudență” are un înțeles diferit și se referă, în principal, la totalitatea soluțiilor și hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele. Este adesea denumită și practică judiciară.
Deși jurisprudența este esențială pentru interpretarea și aplicarea legii, în dreptul românesc (și în general în sistemele de drept civil), jurisprudența nu este considerată, prin definiție, un izvor formal de drept în același mod ca legea (actul normativ). Judecătorul are îndatorirea de a se supune legii și de a o aplica în litera și spiritul ei, conform principiului legalității.
Cu toate acestea, rolul jurisprudenței în România este din ce în ce mai important:
1. Unificarea practicii judiciare: Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) are rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, prin mecanisme precum recursurile în interesul legii și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceasta contribuie la predictibilitatea actului de justiție.
2. Influență practică: Chiar dacă nu este un izvor formal de drept, hotărârile constante ale instanțelor superioare au o influență persuasivă puternică asupra instanțelor inferioare.
3. Completarea lacunelor legislative: În cazurile în care legea nu este clară sau prezintă lacune, practica judiciară poate contribui la dezvoltarea dreptului prin interpretarea și aplicarea normelor la situații noi.
4. Influența dreptului european: Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) are un impact direct și obligatoriu asupra dreptului românesc, contribuind la uniformizarea practicii judiciare la nivel european.
În timp ce în Roma Antică „jurisprudentia” se referea la știința și arta dreptului, cultivată de jurisconsulți, în România de astăzi „jurisprudența” desemnează totalitatea hotărârilor judecătorești, având un rol crucial în interpretarea și aplicarea uniformă a legii, chiar dacă nu este un izvor formal de drept în sensul strict al legii scrise.
[1] Privileges and Immunities Clause; Due process Clause; Equal Protection Clause
[2] Brown v. Board of Education, 347 U.S. 483 (1954)
[3] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
[4] Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului
[5] Constituția celei de-a Cincea Republici (1958)
[6] Legea Fundamentală (Grundgesetz), constituția Republicii Federale Germania, adoptată în 1949
[7] Beian vs. România. (Decizia nr. 1549/2024 din 19 martie 2024, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)