Acest site utilizează cookie-uri pentru a vă oferi o experiență de navigare mai bună. Aflați mai multe despre modul în care folosim cookie-urile și despre cum puteți modifica setările.

 

 

 

 

 

DOCUMENTUL REPREZINTĂ COMUNICAREA OFICIALĂ a ICCJ

 

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Buletinul Jurisprudenței

 

Culegere de decizii pe anul 2019

Vol. I

 

(pentru găsirea speței, selectați și apoi copiați în memorie textul dorit conform cuprinsului și apoi folosiți funcția de căutare a sistemului dumneavoastră - CTRL+F apoi CTRL+V)

 

CUPRINS 

DREPT CIVIL 

I. Drepturi reale

1. Imobil preluat abuziv de stat. Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.  Includerea bunului în domeniul public al statului. Contestație împotriva dispoziției de  respingere a notificării. Restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească. Acțiune în  revendicare 

2. Acțiune în revendicare. Imobil preluat abuziv de stat. Despăgubiri materiale acordate  prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului. Renunțarea la încasarea  despăgubirilor sub condiție suspensivă. Principiul prevalenței restituirii în natură a  bunului. Inexistența unei duble reparații

3. Acțiune în revendicare. Invocarea contractului de subantrepriză pentru lucrări de  construcții ca temei al dobândirii dreptului de proprietate

 

4. Expropriere. Noțiunile de ”prejudiciu decurgând din expropriere” și ”despăgubiri”  cuvenite expropriatului. Actualizarea sumei reprezentând prețul exproprierii cu indicele  prețului de consum. Respingerea cererii privind acordarea dobânzii legale

5. Teren afectat de zona de protecţie şi siguranţă. Limitări aduse dreptului de proprietate.  Expropriere de fapt. Despăgubiri

 

II. Obligaţii

 

6. Prejudiciu nepatrimonial. Daune morale. Criterii de stabilire a cuantumului  despăgubirilor ... 

 

7. Răspundere civilă delictuală. Acţiune în pretenţii. Daune morale pentru încălcarea  dreptului la viaţă privată. Protecţia datelor cu caracter personal. Comunicarea datelor  medicale la solicitarea instanţei de judecată într-un litigiu având ca obiect stabilirea  programului de vizitare a minorului. Lipsa caracterului ilicit al faptei 

 

8. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Abuz de drept. Inexistenţa caracterului ilicit al  faptei 

 

9. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale. Condiţii de detenţie.  Respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Neanalizarea fondului cauzei  prin raportare la prevederile convenţionale. Nelegalitate. Casare 

 

10. Sesizare formulată împotriva unui funcţionar public. Solicitarea demarării unei  anchete disciplinare. Acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva  petiţionarului. Invocarea unei atingeri aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului profesional.  Inexistenţa faptei ilicite

 

11. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Obligaţii pozitive ale Statului Român.  Invocarea unui prejudiciu decurgând din eșecul de a asigura caracterul unitar al  jurisprudenţei instanţelor naţionale. Inexistenţa faptei ilicite a pârâţilor

 

12. Executarea necorespunzătoare a unor obligaţii contractuale. Acţiune în răspundere  civilă delictuală. Inadmisibilitate

13. Răspunderea pentru fapta lucrului. Obligația de garanție a păzitorului juridic. Culpa  victimei în producerea accidentului. Inexistența unei cauze exoneratoare de răspundere 

14. Răspundere civilă delictuală. Faptă ilicită. Tranzacție. Despăgubiri reprezentând  prejudiciul necunoscut la momentul încheierii convenției. Cazuri în care răspunderea  civilă nu poate fi limitată

 

15. Răspundere civilă delictuală. Proces penal. Achitarea inculpatului. Acțiune în  despăgubiri. Cazurile în care poate fi antrenată răspunderea statului

 

16. Neexecutarea obligaţiei de a emite dispoziţia de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001,  stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Fapta ilicită a entității notificate. Contravaloarea  lipsei de folosinţă

 

17. Durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale. Despăgubiri. Calitatea procesuală  pasivă a Statului Român

 

III. Contracte

18. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Clauză de dezicere. Restituirea avansului  promitentului cumpărător. Denunțarea unilaterală a antecontractului de către promitentul  vânzător. Neîndeplinirea condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de  act de vânzare-cumpărare 

 

19. Antecontract de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea obligaţiei de încheiere a actului.  Acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic promovată ulterior  obţinerii de despăgubiri în cadrul unui proces penal. Aplicarea principiului electa una via  non datur recursul ad alteram

 

20. Acţiune în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare  cumpărare. Limitele în care instanţa poate suplini consimţământul părţilor. Sechestru  instituit de către organele fiscale asupra bunului promis spre vânzare. Interdicţie legală de  înstrăinare

 

21. Contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.  112/1995. Redobândirea imobilului de către fostul proprietar în urma admiterii acţiunii în  revendicare. Dreptul cumpărătorului evins la restituirea valorii de circulaţie a bunului  pierdut 

 

22. Contract de vânzare-cumpărare încheiat ca urmare a obligaţiei stabilite printr-o  hotărâre judecătorească. Constatarea nulităţii actului. Garanţia pentru evicţiune

 

23. Contract de donaţie. Acţiune revocatorie

 

IV. Prescripția extinctivă

 

24. Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune. Formularea unei noi cereri de  chemare în judecată în termenul de 6 luni de la data când a rămas definitivă hotărârea  judecătorească prin care a fost anulată prima cerere. Efectul întreruptiv provizoriu  condiţionat al cursului prescripţiei

 

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

I. Marca

1. Marcă combinată cu element figurativ constând în reprezentarea grafică a imobilului în  care îşi are sediul o autoritate publică. Acţiune în anularea înregistrării. Invocarea  încălcării dreptului la imagine al persoanei juridice 

II. Drepturi de autor 

2. Opere de artă. Drept de suită. Gestiune colectivă obligatorie. Posibilitatea exercitării  gestiunii individuale de către titularul dreptului 

DREPT COMERCIAL

 I. Persoana juridică

1. A) Societate cu răspundere limitată. Prezumţia caracterului oneros al mandatului  administratorului B) Apel incident declarat împotriva considerentelor hotărârii. Condiţii  de admisibilitate

 

2. Dreptul acționarului de a se retrage din societate. Condiții și efecte din perspectiva  dispozițiilor Legii nr. 151/2014 

 

3. Acțiune în obligarea Agenției Domeniilor Statului la încheierea unui contract de  concesiune prin metoda atribuirii directe. Condiții și efecte

 

4. Mandat acordat de asociatul unic al societăţii. Natura juridică şi limitele dreptului de  reprezentare

II. Drepturi reale

264 5. Restrângerea, pe cale convenţională, a dreptului de proprietate în privința atributului  folosinţei acestui drept. Acţiune în daune-interese. Consecinţe 

 

III. Obligaţii 

6. Bilet la ordin. Lipsa transmiterii refuzului de plată pe cale electronică în sistemul  SENT. Efecte 

 

7. Scrisoare de garanţie bancară. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Incidenţa  prevederilor Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere emise de Camera de Comerţ  Internaţională din Paris. Condiţii şi efecte

 

8. A) Contract de preluare a datoriei. Necesitatea acordului creditorului. Condiții și efecte  B) Novație. Condiții și efecte

 

9. A) Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Condiţii şi efecte din perspectiva  dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 B) Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.  Condiţii şi efecte 

 

10. Scrisoare de confort. Acţiune în pretenţii formulată de creditor împotriva emitentului  scrisorii de confort. Condiţii şi efecte în raport cu natura juridică a obligaţiei asumate de  emitent

 

11. Acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 351/2004. Importanţa  respectării principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp ............................. 322 12. Contract de asigurare. Neexecutarea obligației de plată a despăgubirii. Acțiune în  despăgubiri. Condiții și efecte

IV. Contracte

13. Contract de asigurare a serviciilor silvice. Acțiune în răspundere civilă contractuală  formulată împotriva administratorului de fond forestier. Inaplicabilitatea prevederilor  Hotărârii de Guvern nr. 1076/2009

 

14. Antecontract de vânzare-cumpărare. Acţiune în rezoluţiune formulată de promitentul vânzător. Condiţii de admisibilitate şi efecte

15. Acțiune în anularea unui contract de vânzare. Invocarea dispozițiilor Legii nr.  193/2000. Condiții și efecte 

 

16. Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare. Condiţii şi efect

 

17. Contract de vânzare. Declararea nulității absolute a contractului. Efecte din  perspectiva dispozițiilor din materia cărții funciare

 

18. Promisiune bilaterală de vânzare a unor imobile. Acţiune în pronunţarea unei hotărâri  judecătoreşti care să ţină loc de vânzare. Condiţii de admisibilitate din perspectiva  dispoziţiilor art. 1669 alin. (1) din Codul civil

 

19. Contract de vânzare. Garanție de bună execuție integrală a contractului constituită în  favoarea vânzătorului. Încetarea contractului. Efecte

 

20. Contract de vânzare anulat prin hotărâre penală. Acțiune în restituirea prețului  formulată ulterior de cumpărătorii evinși. Putere de lucru judecat. Condiții și efecte

 

21. Contract de vânzare. Acțiune în rezoluțiunea contractului. Garanția pentru evicțiune.  Condiții și efecte 

22. Contract de arendare. Cesionarea de către arendaş arendatorului a sumelor încasate cu  titlu de subvenţii de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură. Condiţii şi efecte 

23. Asigurări. Acţiune în regres formulată de asigurătorul CASCO împotriva  asigurătorului RCA. Condiţii şi efecte

24. Facilitate de credit. Neîndeplinirea de către client a obligaţiilor asumate. Acţiune în  rezoluţiunea contractului. Condiţii şi efecte

25. Contract de credit. Acţiune în constatarea stingerii soldului creditor formulată de  moştenitorul debitorului decedat. Neachitarea indemnizaţiei de asigurare de către  asigurător beneficiarului - bancă. Consecinţe

 

26. Contract de credit. Cesiunea creanței în timpul derulării contractului. Constatarea  nulității absolute a unor clauze abuzive din contractul de credit. 

 

27. Acțiune în restituirea unei sume de bani. Invocarea existenței unui contract de  împrumut de consumație. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 1200  alin. (1) din Codul civil

28. Contract de închiriere. Denunțarea unilaterală a contractului de către proprietar.  Condiții și efecte 

29. Contract de asociere în participaţiune încheiat în formă autentică. Efecte

 

V. Prescripţia extinctivă

30. Acţiune în restituirea plăţii nedatorate. Momentul de la care curge termenul de  prescripţie al acţiunii

 

31. A) Adjudecarea unui pachet de acţiuni. Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză  formulată de debitor. Condiţii de admisibilitate B) Acţiune în anularea actului de  adjudecare, formulată de debitor. Momentul de la care curge termenul de prescripţie al  dreptului material la acţiune

 

32. Acţiune în pretenţii formulată împotriva asigurătorului. Intervenţie forţată. Invocarea  de către intervenient a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Condiţii şi  efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 2512 alin. (1) din Codul civil

 

 33. A) Acţiune în pretenţii. Plată parţială a datoriei. Efecte din perspectiva dispoziţiilor  art. 2538 din Codul civil B) Exercitarea activităţii specifice unui practician în insolvenţă  de către o persoană fizică autorizată. Inadmisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 4  alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006

 

34. Contract de prestări servicii. Termen suspensiv stabilit în favoarea debitorului.  Momentul de la care curge termenul de prescripţie a acţiunii în pretenţii

 

DREPT ADMINISTRATIV

 1. Suspendarea executării actului administrativ. Efectele admiterii în primă instanță a  acțiunii în anularea actului în ceea ce privește aprecierea îndeplinirii cerinței existenței  cazului bine justificat

2. Contestarea unui act administrativ fiscal din perspectiva încălcării principiului  predictibilității fiscale. Limitele de competență ale instanței de contencios administrativ 

3. Acțiune în constatare formulată în fața instanței de contencios administrativ.  Inadmisibilitate 

 

4. Hotărâre de guvern prin care a fost aprobat inventarul bunurilor ce fac parte din  domeniul public al statului. Excepție de nelegalitate. Limitele analizei instanței de  contencios învestită cu soluționarea excepției 

5. Atribuirea unui contract de achiziție publică în realizarea unui proiect finanțat din  fonduri europene. Instituirea cerinței ca ofertanții să fi activat anterior în cadrul unor  proiecte finanțate din fonduri europene. Lipsa justificării cerinței. Caracterul restrictiv al  acestei

6. Act de natură să producă efecte publice cu caracter discriminatoriu. Lipsa condiționării  angajării răspunderii juridice a vinovaţilor de identificarea sau de manifestarea de voință a  unei victime concrete

 

7. Contract de achiziție publică. Inserarea în fișa de date a achiziției a cerinței privind  prezentarea de către ofertanți a certificatului constatator emis de ONRC care să ateste  împrejurarea că ofertantul desfăşoară activităţi similare celor care fac obiectul achiziţiei şi  că nu sunt înscrise menţiuni cu privire la aplicarea Legii nr.85/2006 privind procedura  insolvenţei. Caracterul restrictiv al cerinței

 

8. Consilier local. Încălcarea regimului juridic al conflictului de interese 

 

9. Emisiune de televiziune de tip ”pamflet”. Depășirea limitei comunicării publice  stabilite de reglementările în vigoare în cadrul unui program audiovizual. Lipsa de  justificare legală pentru exonerarea de răspundere a radiodifuzorului în ceea ce privește  respectarea prevederilor legale incidente

 

10. Act emis de Consiliul Național al Audiovizualului. Lipsa caracterului sancționator.  Consecințe asupra procedurii de contestare

 

11. Litigiu având ca obiect contestarea unei decizii a CNCD de constatare a existenței  unui tratament discriminatoriu în desfășurarea raporturilor de muncă. Imposibilitatea  utilizării combinate a unor norme referitoare la sarcina probei specifice unor ramuri de  drept diferit

 

DREPTUL CONCURENŢEI 

 

1. Investigație asupra săvârșirii unor fapte anticoncurențiale. Decizie a Preşedintelui  Consiliului Concurenţei prin care s-a dispus respingerea caracterului protejat al unor  documente ridicate de inspectorii de concurență. Legalitate 

2. A) Acord de boicot colectiv exercitat indirect, prin intermediul clienților. Corecta  stabilire a caracterului de faptă anticoncurențială prin obiect B) Standardul de probă în  materia concurenței. Exigențe

DREPT FINANCIAR FISCAL

 1. Instituirea măsurilor asiguratorii. Condiții de legalitate 

Suspendarea soluționării contestației administrative în situația sesizării organelor în  drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o  înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.  Condiția motivării de către autoritatea fiscală a actului de sesizare a organului de cercetare  penală 

 

3. A) Excepție de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. prin care, în vederea  calculării taxei de claw-back este stabilită valoarea trimestrială a procentului ”p”.  Inadmisibilitate B) Taxa de claw-back. Determinarea sferei de aplicabilitate ............... 591 4. Fondul pentru mediu. Stabilirea contribuției aferente utilizării pentru activitatea proprie  a unei societăți a paleților de lemn. Interpretarea noțiunii de ”ambalaj” și a celei de  ”introducere în piață”. Legalitatea impunerii

 

5. Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii. Lipsa motivării sub aspectul indicării  indiciilor, cazurilor excepţionale, apte a contura pericolul ca debitorul să se sustragă, să își  ascundă ori să își risipească patrimoniul pentru a îngreuna colectarea. Nelegalitate ...... 607 

 

DREPT PROCESUAL CIVIL

I. Principiile fundamentale ale procesului civil

1. Principiul disponibilităţii şi rolul activ al judecătorului. Limitele învestirii instanţei . 612 2. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Expertiză extrajudiciară. Principiul nemijlocirii 

 

3. Prejudiciu cauzat bugetului statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.  Achitare. Nesoluționarea laturii civile în cadrul procesului penal. Acțiune în răspundere  civilă delictuală. Principiul disponibilității

 

4. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Rolul activ al instanței. Condiții și efecte

II. Participanţii la procesul civil 

5. Reprezentarea părţilor. Împuternicire avocaţială emisă în baza unei procuri. Contract de  asistenţă juridică. Cerinţe de validitate .

 

6. Acţiune în revendicarea unor bunuri mobile culturale. Calitatea procesuală pasivă.  Reprezentarea Statului Român de către Ministerul Culturii. Incidenţa dispoziţiilor speciale  ale Legii nr. 182/2000 

 

7. Condiţii improprii de detenţie. Încălcarea drepturilor prevăzute de art. 3 din Convenția  Europeană a Drepturilor Omului. Prejudiciu moral. Acţiune în despăgubiri. Calitatea  procesuală pasivă a Statului Român 

 

8. Cerere de intervenţie principală formulată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 62 alin. (3)  din Codul de procedură civilă. Inadmisibilitate. Invocarea încălcării principiului egalităţii  părţilor şi a dreptului de apărare 

 

9. Cerere de intervenție principală formulată în calea de atac a apelului. Respingerea  cererii în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Invocarea  încălcării principiului egalității prevăzut de art. 8 din Codul de procedură civilă. Condiții  și efecte 

 

10. Cerere de intervenție accesorie. Condiții de admisibilitate. Cerința justificării unui  interes propriu

 

11. Cerere de intervenţie accesorie formulată de creditorul chirografar în litigiul de muncă  dintre societate şi un alt creditor. Condiţii de admisibilitate din perspectiva interesului

 

12. Cerere de intervenţie accesorie respinsă ca inadmisibilă. Declarare verbală a  recursului. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 148 alin. (1) din Codul de  procedură civilă

 

13. Cerere de intervenție accesorie. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor  art. 33 din Codul de procedură civilă

 

14. Cerere de intervenție accesorie. Încălcarea principiului contradictorialității din  perspectiva dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură civilă 

 

15. Cerere de intervenție accesorie respinsă. Recurs declarat oral în ședință. Consecințe  din perspectiva dispozițiilor art. 148 din Codul de procedură civilă 

 

III. Competenţa instanţelor judecătoreşti

 

16.Conflict negativ de competență. Determinarea instanței competente material să  soluționeze cauza. Condiții și efect

17. Ofertă de plată urmată de consemnațiune. Contestarea încheierii executorului  judecătoresc. Competenţă teritorială

 

18. Contract de transport maritim internațional. Acțiune în regres formulată de  asigurătorul beneficiarului transportului. Necompetența generală a instanțelor române 696 

 

IV. Procedura contencioasă

 

19. Cerere de readministrare a unei probe. Respingerea motivată a cererii. Efecte

20. Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1.516 C. civ. și pe cele ale legislației speciale în materia privatizărilor. Aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Consecințe 

 

21. Judecata. Unirea excepției cu fondul cauzei. Lipsa acestei mențiuni în cuprinsul  încheierii instanței. Consecințe din perspectiva dispozițiilor art. 178 alin. (3) lit. b) din  Codul de procedură civilă 

 

22. Refuzul emiterii unei hotărâri de Guvern. Acțiune în despăgubiri formulată pe calea  dreptului comun. Inadmisibilitate

 

23. Suspendarea judecății cauzei. Respingerea cererii de repunere pe rol. Lipsa  caracterului întreruptiv al cursului termenului de perimare

 

24. Suspendarea judecății cauzei ca urmare a decesului uneia dintre părți. Cerere de  repunere pe rol. Indicarea moştenitorilor defunctului. Nelegalitatea menținerii măsurii  suspendării. Rolul activ al judecătorului

 

25. Dovedirea conţinutului unor norme juridice străine. Suspendarea judecăţii cauzei  pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale. Nelegalitate 

 

26. Acţiune în pretenţii. Suspendarea judecării apelului ca urmare a deschiderii procedurii  insolvenţei faţă de pârâtă. Efectele închiderii procedurii insolvenţei în privinţa calculului  termenului de perimare

 

27. Insolvenţă. Suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi  faţă de administratorul debitoarei. Condiţii şi efecte

 

28. Suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul  de procedură civilă. Natura juridică a încheierii de respingere a cererii de suspendare.  Consecințe

 

29. Anularea cererii de chemare în judecată ca nelegal timbrată. Termen nerezonabil  acordat părţii cu domiciliul într-un alt stat pentru a complini diferenţa taxei judiciare de  timbru datorate. Încălcarea dreptului de acces la o instanţă 

 

30. Persoană juridică aflată în procedura reorganizării judiciare. Scutire de la plata taxei  de timbru. Încetarea beneficiului la momentul închiderii procedurii insolvenţei

 

31. A) Acţiune în constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă. Calificarea acţiunii  de către instanţă. Condiţii şi efecte B) Dreptul de accesiune. Momentul de la care curge  termenul de prescripţie

 

32. Complet de divergenţă. Limitele reluării judecăţii 

 

33. Hotărâre judecătorească. Autoritate de lucru judecat. Efectul pozitiv şi efectul negativ 

 

34. Putere de lucru judecat. Condiţii şi efecte

 

35. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze dintr-un contract de credit.  Invocarea puterii de lucru judecat. Condiţii si efecte 

 

36. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei tranzacţii. Invocarea puterii de lucru  judecat a hotărârii de primă instanţă pronunţate în jurisdicţia specială a contenciosului  administrativ. Consecinţe

 

37. Hotărâre judecătorească. Încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de  procedură civilă. Efecte



38. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil. Condiţii şi efecte

 

39. A) Cerere de îndreptare a erorii materiale. Respingerea cererii prin decizia prin care s a soluționat apelul. Efecte din perspectiva dispozițiilor art. 175 din Codul de procedură  civilă B) Cerere de îndreptare a erorii materiale. Invocarea excepției de  neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 din Codul de procedură civilă. Condiții și  efecte 

 

V. Căi de atac. Apelul

40. Apel formulat împotriva încheierii de încuviinţare a probei cu înregistrarea audio.  Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 466 alin. (4) din Codul de procedură  civilă şi ale art. 74 lit. b) din Codul civil

 

41. Apel. Anularea sentinţei apelate. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art.  480 din Codul de procedură civilă 

 

42. Apel. Cerere de refacere a probei cu expertiză. Încălcarea principiului rolului activ.  Efecte 

 

43. Apel formulat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Recuzarea  completului de judecată. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 43 alin. (6) din  Legea nr. 85/2014

 

44. Apel. Invocarea încălcării principiului tantum devolutum quantum apellatum. Condiții  și efecte

 

VI. Căi extraordinare de atac

A. Recursul

45. Casare cu trimitere spre rejudecare. Caracterul obligatoriu al deciziei de casare.  Condiții și efecte 

46. Recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din Codul de  procedură civilă. Condiții și efecte

 

47. Încuviinţarea executării silite a unei hotărâri judecătoreşti străine. Recurs. Cerere de  suspendare a executării. Lipsa caracterului executoriu al hotărârii recurate 

 

48. Recurs. Cerere de suspendare a executării. Condiţii

 

B. Contestaţia în anulare

 

49. Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 din Codul de procedură civilă  din 1865. Condiții de admisibilitate

 

50. Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din Codul de  procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate din perspectiva noțiunii de ”greșeală  materială”

 

51. Contestaţie în anulare formulată împotriva hotărârii de anulare a recursului pronunţate  de instanţă în complet de filtru. Inadmisibilitate 



C. Revizuirea

 

52. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din  1865. Invocarea excepției de neconvenționalitate a acestor dispoziții legale. Condiţii şi  efecte 

 

53. Revizuire formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004. Condiții de  admisibilitat

 

54. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură  civilă. Condiţii de admisibilitate din perspectiva cerinţei evocării fondului 

 

55. Revizuire pe latură civilă a unei hotărâri penale. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute  de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Noţiunea de „parte  potrivnică”

56. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură  civilă. Condiţii de admisibilitate

57. Decizie a Curții Constituționale dată în cadrul controlului aprioric. Revizuire  întemeiată pe dispozițiile art.509 punctul 11 din Codul de procedură civilă.  Inadmisibilitate VII. 

Arbitrajul

58. Promisiune de vânzare încheiată de mandatar. Stipularea unei clauze compromisorii.  Condiţii şi efecte 

 

VIII. Executare silită 

59. Hotărâre pronunțată de instanța de contencios administrativ. Nerespectarea termenului  de executare benevolă. Caracterul independent al mijloacelor procesuale reglementate de  legiuitor pentru asigurarea executării silite a unei astfel de hotărâri.

 

IX. Procesul civil internațional

 

60. Litigiu cu element de extraneitate. Clauză atributivă de competență. Invocarea  excepției necompetenței generale a instanțelor române. Încălcarea priorității dreptului  Uniunii Europene 

 

61. Raport juridic cu element de extraneitate. Excepţia de necompetenţă generală a  instanţelor române





DREPT CIVIL 

I. Drepturi reale 

1. Imobil preluat abuziv de stat. Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.  Includerea bunului în domeniul public al statului. Contestație împotriva dispoziției de  respingere a notificării. Restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească. Acțiune în  revendicare  

 C.civ., art. 563  Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 21  Legea nr. 213/1998, art. 6 

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat  al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui  titlu valabil, nefiind suficientă simpla menţiune a caracterului de bun aparţinând domeniului  public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal. 

Faptul că prin hotărâre a consiliului judeţean, un bun a fost inventariat şi apoi atestat,  conform unei hotărâri de guvern, ca aparţinând domeniului public al județului, nu este de natură  să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, în condițiile în care, la data  includerii în domeniul public, exista o notificare pentru acesta, iar conform art. 21 alin. (5) din  Legea nr. 10/2001 opera indisponibilizarea, tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a  bunului către fostul proprietar.  

Astfel, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială şi după o recunoaştere  definitivă, în urma dezbaterii judiciare, a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat  printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat, singura cale pe care reclamantul o are la  îndemână pentru a obţine restituirea bunului de la cel care îl deţine abuziv este cea a acţiunii în  revendicare, demers care nu poate fi paralizat de pârât prin simpla invocare a inopozabilității  hotărârii anterioare pronunțate în temeiul legii speciale, câtă vreme nu a făcut dovada deţinerii  unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlul reclamantului sau având un  anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori  insesizabilitate). 

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 337 din 20 februarie 2019 

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 9.08.2016,  reclamantul Seminarul Teologic Ortodox A. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Judeţean  Galaţi, obligarea pârâtului la a-i lăsa, în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în  municipiul Galaţi, format din teren în suprafaţă de 1254,75 lei şi o clădire cu suprafaţa de 367,20  mp, cu vecinătăţile şi dimensiunile specificate. 

Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, prin sentinţa nr. 939 din 27.09.2017, a respins, ca  nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât. A respins, ca nefondată,  acţiunea, având ca obiect revendicare imobiliară. 

Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, prin decizia nr. 65/A din 12.04.2018, a respins, ca  nefondat, apelul incident declarat de U.A.T. Judeţul Galaţi împotriva sentinţei pronunţate de 

13 

tribunal. A admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o,  în parte şi, în rejudecare, a obligat pe pârâta U.A.T. Judeţul Galaţi să lase Seminarului Teologic  Ortodox A., în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul situat în Galaţi, compus din teren  în suprafaţă de 1.254,75 mp şi construcţii în suprafaţă de 367,20 mp, astfel cum a fost identificat  prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de ing. expert B. A menţinut celelalte dispoziţii ale  sentinţei apelate.  

Împotriva deciziei, pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Galaţi şi Consiliul  Judeţean Galaţi au declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6,  7 şi 8 Cod procedură civilă. 

După parcurgerea procedurii filtru prevăzute de art. 493 C.pr.civ. şi constatarea  admisibilităţii în principiu a recursului, inclusiv a declarării acestuia înăuntrul termenului  procedural s-a fixat termen pentru dezbaterea criticilor în şedinţă publică. 

În ceea ce privește calitatea de recurent a Consiliului Județean Galați, lipsa legitimării  acestuia în exercitarea căii de atac a fost tranșată conform încheierii din data de 16 ianuarie 2019,  când Înalta Curte a constatat că lămurirea cadrului judecății s-a realizat încă din faza în care  procesul se afla în fața primei instanțe, potrivit precizării reclamantului, care a arătat că acțiunea  a fost îndreptată doar împotriva unității administrativ-teritoriale Județul Galați. Ca atare,  hotărârile instanțelor de fond s-au pronunțat numai în contradictoriu cu această entitate. 

Criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs au vizat următoarele aspecte: - Hotărârea atacată a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de Unitatea  administrativ teritorială Judeţul Galaţi, determinată de nedovedirea calităţii de proprietar a  reclamantului cu privire la imobilul aflat în patrimoniul Județului Galați. 

Contrar dispoziţiilor art. 563 C.civ., potrivit cărora doar proprietarul unui bun are dreptul  să-l revendice de la cel care îl deţine fără drept, reclamantul n-a făcut dovada că a dobândit în  mod legal calitatea de proprietar asupra imobilului de la adevăratul proprietar al acestuia, Judeţul  Galaţi, conform Legii nr. 10/2001. 

Titlul de proprietate de care se prevalează reclamantul, sentinţa civilă nr. 1394 din  4.10.2005 a Tribunalului Galați, a fost obţinută cu mult mai târziu decât cel deţinut de Statul  român, în calitate de cumpărător al imobilului, în anul 1912, de la vânzătoarea C. şi respectiv,  Judeţul Galaţi, începând cu anul 1971. 

Instanţa de apel a ignorat faptul că imobilul revendicat nu s-a aflat niciodată în  proprietatea Municipiului Galaţi, acesta aflându-se, în realitate, în proprietatea şi administrarea  Judeţului Galaţi, cel puţin din anul 1971 când, în temeiul Decretului nr. 409/1955, Consiliul  Popular al Judeţului Galaţi a emis Decizia nr. 227 din 19.05.1971 privind transmiterea, din  administrarea Grupului Şcolar X. în administrarea Muzeului de Istorie al Judeţului Galaţi, a  imobilului. 

Prin adresa nr. 981/982 din 27.05.1971, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului  Galaţi aducea la cunoştinţă Muzeului de Istorie Galaţi că respectivul imobil îi este transferat în  administrare, pentru ca ulterior, în temeiul Legii nr. 213/1998, toate terenurile şi imobilele în  care îşi desfăşurau activitatea instituţiile de cultură de interes judeţean să fie inventariate şi prin  Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din 20.08.1999 (completată prin Hotărârea nr. 109  din 27.07.2001) să intre în domeniul public al Judeţului Galaţi. 

De asemenea, conform H.G. nr. 562/2002 a fost atestată apartenenţa la domeniul public al  Judeţului Galaţi a tuturor imobilelor inventariate prin cele două hotărâri ale Consiliului judeţean,  menţionate anterior.

14 

- S-a invocat „excepţia autorităţii de lucru judecat privind inopozabilitatea titlului de  proprietate – sentinţa nr. 1394/2005 asupra Judeţului Galaţi”, arătându-se că această hotărâre  judecătorească, pronunţată fiind în contradictoriu cu Primăria Galaţi, nu poate fi invocată decât  împotriva acesteia, având putere executorie faţă de această instituție. 

În acest sens s-au pronunţat, de altfel, sentinţa civilă nr. 326 din 10.06.2016 a Judecătoriei  Galaţi (definitivă prin decizia civilă nr. 518 din 24.04.2017 a Tribunalului Galaţi), precum şi  sentinţa civilă nr. 4291 din 1.10.2015 a Judecătoriei Galaţi (definitivă prin decizia civilă nr. 357  din 23.03.2016 a Tribunalului Galaţi) prin care s-a constatat caracterul inopozabil al sentinţei de  care se prevalează reclamantul, faţă de recurent. 

- În mod greşit acţiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, faţă de caracterul inalienabil şi  insesizabil al imobilului aparţinând domeniului public al Judeţului Galaţi şi cu încălcarea astfel, a  dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991, art. 120 din  Legea nr. 215/2001, art. 861 alin. (1) C.civ., potrivit cărora bunurile proprietate publică nu pot fi  înstrăinate prin mijloace juridice de drept privat şi scoase din circuitul civil. 

De asemenea, acţiunea trebuia considerată inadmisibilă şi pentru faptul că după intrarea  în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea imobilelor ce fac obiectul de reglementare a acesteia  se putea realiza doar în condiţiile acestui act normativ, cu caracter special, aplicabil cu prioritate  faţă de normele dreptului comun. 

În mod eronat instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi parcurs procedura specială  impusă de Legea nr. 10/2001 şi ar fi dobândit legal titlul de proprietate reprezentat de sentinţa  civilă nr. 1394/2005. 

În realitate, parcurgerea procedurii prevăzute de actul normativ menţionat s-a făcut cu  încălcarea dispoziţiilor referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al Seminarului Teologic  Ortodox A. şi fără demonstrarea faptului că ar fi notificat Consiliul judeţean Galaţi, în calitate de  unitate deţinătoare, cu solicitarea de a i se restitui în natură imobilul. 

Având în vedere că procedura Legii nr. 10/2001 a fost parcursă doar în contradictoriu cu  Primăria Galaţi, titlul de proprietate (sentinţa civilă nr. 1394/2005) este executoriu și opozabil  doar acesteia. 

- Faţă de împrejurarea că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe un singur titlu de  proprietate, respectiv, sentinţa civilă nr. 1394/2005 a Tribunalului Galaţi, în mod greşit instanţa  de apel îşi motivează soluţia cu referire la actul de vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.2012, care  ar fi fost util şi necesar în eventualitatea în care „şi-ar fi întemeiat acţiunea pe o pricină al cărei  obiect ar fi constat în retrocedarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar nu pe normele  dreptului comun prevăzute de art. 563 C.civ.” 

Spre deosebire de instanţa de apel, tribunalul a soluţionat în mod corect pricina,  comparând titlurile de proprietate invocate de cele două părţi adică, sentinţa civilă nr. 1394/2005,  de care s-a prevalat reclamantul pe de o parte şi pe de altă parte, decizia Consiliului popular al  Judeţului Galaţi nr. 227 din 17.05.1971, prin care imobilul revendicat, aflat deja în posesia şi  administrarea Judeţului Galaţi, fusese transmis prin proces-verbal de predare-primire în  administrarea Muzeului de Istorie, precum şi Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109 din  27.07.2001, prin care a fost reactualizată Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din  20.08.1999. 

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al  acestora, potrivit următoarelor considerente: 

- Pretinzând, sub un prim aspect, inadmisibilitatea acţiunii promovate de către reclamat,  recurentul invocă în realitate, aspecte legate de lipsa calităţii procesuale active a acestuia întrucât 

15 

nu ar fi făcut dovada titlului de proprietate deţinut şi în mod corespunzător, a îndeplinirii  cerinţelor art. 563 C.civ., care să-i justifice demersul revendicării, recunoscut de dispoziţiile  legale menţionate doar proprietarului bunului. 

Critica este lipsită de temei întrucât problema calităţii în promovarea acţiunii este  distinctă de cea a inadmisibilităţii – care presupune exercitarea unui demers procedural  neprevăzut de lege sau permis de aceasta în alte condiţii decât cele îndeplinite de parte. 

În acelaşi timp, dovada calităţii de proprietar în cazul acţiunii reale, cum este cea în  revendicare, este o chestiune de fond, iar nu una subsumabilă unui fine de neprimire  (inadmisibilitatea), câtă vreme dezbaterea judiciară asupra temeiniciei pretenţiilor presupune  tocmai dovedirea dreptului de proprietate pretins nesocotit de către partea adversă. 

- Pe aspectul titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, pârâtul-recurent a  arătat pe de o parte, că sentinţa civilă nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galaţi a fost  obţinută mult mai târziu decât titlul pârâtului, care din anul 1971 are în administrare bunul - conform Deciziei nr. 227 din 19.051971 a Consiliului popular al Judeţului Galaţi – şi pe de altă  parte, că respectiva sentinţă nu-i este opozabilă, aspect care ar fi fost statuat deja prin mai multe  hotărâri judecătorești. 

În ce priveşte vechimea celor două titluri aflate în dispută, recurentul ignoră faptul că  sentinţa nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galaţi a fost pronunţată în soluţionarea unei  contestaţii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele preluate abuziv  de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Recunoaşterea preluării abuzive a  bunului cu consecinţa restituirii acestuia fostului proprietar are semnificaţia că bunul nu a ieşit  valabil din patrimoniul acestuia. 

De aceea, nu este vorba despre constituirea dreptului ca efect al pronunţării sentinţei,  pentru a se pune problema vechimii titlului în termenii susţinuţi de către recurent (adică prin  raportare la data pronunţării sentinţei). 

Este motivul pentru care în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la contractul de  vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.1912, ca reprezentând titlul de proprietate valorificat de către  reclamant în procedura Legii nr. 10/2001. În baza acestui titlu şi a constatării preluării abuzive a  imobilului de către stat s-a dispus anularea dispoziţiei emise de Primăria Galaţi de respingere a  notificării şi obligarea la restituirea în natură a bunului către reclamant. 

Aceste statuări jurisdicţionale, în legătură cu calitatea de proprietar a reclamantului  (căruia în anul 1948 i-a fost cedată proprietatea imobilului de către Ministerul Instrucţiunii şi  Cultelor, dobânditorul din contractul încheiat la 6.04.1912) şi cu caracterul abuziv al preluării  bunului de către stat au intrat în autoritatea de lucru judecat şi se opun judecăţilor ulterioare. 

- Susţinerea recurentului conform căreia sentinţa nr. 1394/2005 a Tribunalului Galaţi nu  produce niciun fel de efect în raport cu acesta, fiindu-i inopozabilă, întrucât n-a fost parte în acel  proces şi în plus, caracterul inopozabil a fost stabilit prin mai multe hotărâri judecătoreşti, este  neîntemeiată. 

Astfel, orice act jurisdicţional, ca orice act juridic, în general, întrucât aduce elemente noi  în circuitul civil şi în ordinea socială, produce nu doar efecte relative (în relaţia dintre părţi), ci şi  efecte de opozabilitate faţă de terţi. 

Fiind vorba de un element nou inserat în ordinea juridică şi în cea socială, terţii nu-l pot  ignora, iar eficacitatea actului în raporturile interne, dintre părţi (care înseamnă nu doar  relativitatea efectelor, ci şi obligativitatea acestora) nu se poate definitiva decât prin luarea în  considerare şi recunoaşterea opozabilității efectelor faţă de terţi (care vor putea însă, să le 

16 

înlăture, în măsura în care îi prejudiciază în drepturile lor şi fac dovada contrară celor statuate  jurisdicţional anterior, în absenţa participării lor la procedura judiciară). 

În speţă, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti şi pretinzând, în  plus, că aceasta ar fi fost stabilită printr-o serie de hotărâri, recurentul confundă de fapt,  relativitatea şi obligativitatea efectelor unui act jurisdicţional, cu aceea a opozabilităţii care,  stricto sensu, se manifestă în relaţia faţă de terţi. 

În privinţa hotărârilor la care recurentul face referire ca sprijinindu-i punctul de vedere – sentinţa nr. 326/2016 a Judecătoriei Galaţi definitivă nr. 518/2017 a Tribunalului Galaţi; sentinţa  nr. 4291/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia nr. 357/2016 a Tribunalului Galaţi – se constată că acestea au fost pronunţate în cadrul unor contestaţii la executare propriu-zisă, în  care s-au anulat formele de executare întocmite în baza sentinţei nr. 1394 din 4.10.2005 în raport  cu Consiliul Judeţean Galaţi, cu motivarea că acesta nu a fost parte în procesul finalizat prin  hotărârea respectivă, astfel încât nu poate avea nici calitatea de parte în procedura execuţională. 

Este vorba însă, nu de o statuare jurisdicţională asupra inopozabilităţii hotărârii faţă de  recurentul-pârât, cum greşit susţine acesta, ci de distincţia necesară între relativitatea şi  opozabilitatea (obligativitatea) efectelor unei hotărâri în raporturile dintre părţi şi respectiv,  opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţi. 

Or, sub acest aspect, instanţa de apel a procedat în mod corect, analizând hotărârea opusă  de către reclamant doar sub semnul opozabilităţii efectelor acesteia faţă de pârât (terț în  procedura judiciară anterioară), cu luarea în considerare şi verificarea apărărilor pârâtului, care a  pretins că deţine un titlu de proprietate mai bine caracterizat, apt să paralizeze acţiunea în  revendicare. 

- În ce priveşte analiza titlurilor de care s-a prevalat pârâtul în justificarea dreptului său de  proprietate, instanţa de apel a concluzionat corect că înscrisurile prezentate nu-i justifică un drept  valid care să se opună dreptului reclamantului și să paralizeze acțiunea în revendicare a acestuia. 

Astfel, invocarea deciziei nr. 227/1971 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi nu  demonstrează decât transmiterea imobilului din administrarea Grupului Şcolar X. în  administrarea Muzeului de Istorie, cu acelaşi titlu de administrare fiind deţinut de către Judeţul  Galaţi. 

De asemenea, faptul că prin Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109/2001, bunul a  fost inventariat şi apoi atestat ca aparţinând domeniului public al Judeţului Galaţi, conform H.G.  nr. 562/2002, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în  litigiu. 

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat  al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu  valabil, nefiind aşadar suficientă simpla menţiune a caracterului de bunuri aparţinătoarea  domeniului public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându 

se Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data  preluării de către stat). 

Or, în speță, sub aspectul regimului juridic al bunului s-a stabilit irevocabil, prin sentinţa  nr. 1394/2005, că îi este incidentă norma art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la  preluarea abuzivă a acestuia de către stat) și de asemenea, a rezultat că la data includerii  imobilului în domeniul public, în baza H.G. nr. 852/2002, exista o notificare pentru acesta,  conform Legii nr. 10/2001, şi ca atare, opera indisponibilizarea [art. 21 alin. (5)] tocmai pentru a  nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

17 

Ca atare, includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripţiilor legale, în domeniul  public al unităţii administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu  viciat. 

De aceea şi susţinerea inadmisibilităţii acţiunii decurgând din caracterul inalienabil şi  insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoțesc regimul  juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparţine domeniului public în mod valabil. 

- Este lipsită de orice fundament şi critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pe  motiv că bunul a fost revendicat în temeiul normelor de drept comun şi nu în temeiul legii  speciale, nr. 10/2001, ca act normativ care se aplică în mod prioritar faţă de normele de drept  comun (art. 563 C.civ.). 

În realitate, reclamantul a urmat şi a epuizat procedura Legii nr. 10/2001, transmiţând  notificare, formulând apoi contestaţie împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării şi  obţinând, în urma dezbaterii judiciare, o recunoaştere definitivă a dreptului de proprietate, ca fost  proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat. 

Calitatea de unitate deţinătoare a Primăriei Galaţi (cea care a soluţionat notificarea, pe  care a respins-o, nu pentru că bunul nu s-ar afla în deţinerea sa, ci pentru că nu ar fi făcut  obiectul legii reparatorii) nu a fost negată în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, singurul  cadru procesual adecvat în care putea fi făcută, aşa încât recurentul nu o poate face într-un litigiu  ulterior, astfel cum încearcă prin criticile formulate în prezenta cauză. 

Aşadar, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială şi recunoaşterea  dreptului la restituire în natură, singura cale pentru a obţine restituirea bunului de la cel care îl  deţine abuziv este cea a acţiunii în revendicare. 

În consecinţă, pentru toate considerentele arătate, rezultă că recurentul a procedat în mod  corect, pentru protecţia dreptului său de proprietate recunoscut judiciar, ca urmare a definitivării  procedurii legii speciale, nr. 10/2001, la promovarea acţiunii în revendicare pe calea dreptului  comun şi că această acţiune nu poate fi paralizată de pârât prin simpla invocare a inopozabilităţii  hotărârii anterioare, câtă vreme n-a făcut dovada deţinerii unui drept de proprietate valid, mai  bine caracterizat decât titlu reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în  afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori insesizabilitate). 

De aceea, toate criticile de nelegalitate aduse deciziei din apel au fost găsite nefondate,  recursul fiind respins în consecinţă. 

2. Acțiune în revendicare. Imobil preluat abuziv de stat. Despăgubiri materiale acordate  prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului. Renunțarea la încasarea  despăgubirilor sub condiție suspensivă. Principiul prevalenței restituirii în natură a  bunului. Inexistența unei duble reparații  

  

 C.civ., art. 1399 - 1400  CEDO, art. 41 

Obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi constituite un  principiu de drept internaţional public în general. În lumina acestei concepţii generale de drept,  restitutio in integrum constituie modul de reparaţie privilegiat, iar numai în măsura în care 

18 

circumstanţele nu permit aplicarea lui, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de  reparare cel mai frecvent utilizată în practică. 

În sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este  consacrat în art. 41 din Convenţie, potrivit căruia „Dacă Curtea declară că a avut loc o  încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi  contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea  acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." 

Așadar, noțiunea de „satisfacţie echitabilă” acordată victimei ca urmare a încălcării  unui drept garantat de Convenţie presupune, mai întâi, aplicarea principiului restitutio in  integrum, iar, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea, de regulă, a despăgubirilor ce ţin  seama de valoarea de circulaţie a bunului. În alte cuvinte, pe terenul „satisfacţiei echitabile”,  prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a  dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de  natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare, obligaţia de dezdăunare având un  caracter subsidiar. 

Declarația de renunțare la despăgubirile materiale acordate cu titlu de satisfacție  echitabilă prin hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului – prin care s-a constatat  încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție – sub condiția suspensivă a  admiterii acțiunii în revendicare promovate ulterior acestei hotărâri, asigură protecţia dreptului  legitim al reclamantului de a obţine proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale şi,  deopotrivă, garantează efectivitatea regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii  (reparaţii). Aceasta, întrucât, pendente conditione, reclamantul are recunoscut şi deţine ca atare  în patrimoniul său doar dreptul stabilit într-o singură formă de reparaţie, cea prin echivalent  bănesc, iar, eveniente conditione, la împlinirea condiţiei suspensive, eveniment reprezentat de  obţinerea unei hotărâri definitive favorabile în revendicarea imobilului, va deţine în patrimoniul  său doar bunul revendicat, asupra căruia poartă dreptul de proprietate ce-i va fi fost recunoscut  definitiv, de la acel moment producându-se efectul renunţării, în sensul inexistenţei unei a doua  forme de reparaţie a prejudiciului, anume satisfacţia echitabilă acordată de instanța europeană. 

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2184 din 21 noiembrie 2019 

I. Circumstanţele cauzei 

A. Primul ciclu procesual 

1. Cererea de chemare în judecată. Alte acte de procedură 

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.05.2012, pe rolul  Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta  SC B. SRL, obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în  Bucureşti în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp,  mansarda cu o suprafaţă de 110,75 mp şi scări în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în  suprafaţă de 357,07 mp, prin comparare de titluri, iar în contradictoriu cu pârâtele Primăria  Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General şi SC B. SRL, a solicitat constatarea  nulitații absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de  BNP X., încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General al  Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi S.C B. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin  care a fost transmis dreptul de proprietate pentru spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat  în Bucureşti, pentru fraudă la lege.

19 

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi (3) Cod civil, Legea nr.  10/2001, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale. Reclamanta a estimat valoarea proprietăţii la suma de 650.000 lei. 

La data de 22.11.2012, pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat  excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14/2001, excepţia lipsei de  interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că spaţiul comercial situat în  Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. x din 11.02.2011 la BNP W. pârâtului G. De asemenea, s-a solicitat  respingerea ca neîntemeiat a capătului 2 de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a  contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001. 

La data de 04.12.2012, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că, în  privinţa capătului 1 de cerere privind revendicarea înţelege să se judece în contradictoriu cu  pârâtul G., în calitate de actual proprietar, menţinându-şi petitul acestui capăt de cerere, iar în  privinţa capătului 2 de cerere, a arătat că înţelege să îl menţină, astfel cum a fost formulat. 

La data de 28.01.2013, pârâtul G. a depus cerere de chemare în garanţie a Municipiului  Bucureşti prin Primarul General şi a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primar General, prin  care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune, în calitate de subdobânditor, având în  vedere că drepturile cumpărătorului B. SRL (dobânditorul iniţial), legate de lucru, se transmit  asupra subdobânditorului, potrivit art. 1325 Cod civil de la 1864. 

De asemenea, la aceeași dată de 28.01.2013, pârâtul G. a depus întâmpinare şi cerere  reconvenţională, prin care a invocat, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acţiunea în  revendicare, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001,  excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a spaţiului comercial  situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 m.p. aflat în proprietatea pârâtului, conform  contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011, iar pe fond a solicitat  respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Sub aspectul cererii de constatare a  nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, pârâtul a  invocat excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca neîntemeiată a  acesteia. 

La data de 14.02.2013, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus la  dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul-reclamant G., prin care  a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, motivat de  faptul că, potrivit art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele şi judeţele sunt  persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi un patrimoniu propriu.  Primăria însă nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art.77 din  acelaşi act normativ, o structură funcţională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire  hotărârile Consiliului local şi dispoziţiile primarului. 

La data de 01.03.2013, pârâtul G. a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în  garanţie, prin care a completat cererea de chemare în garanţie, arătând că obiectul acesteia constă  în obligarea părţii chemate în garanţie la plata despăgubirilor reprezentând valoarea părţii  pierdute prin efectul evicţiunii, socotită la momentul evicţiunii, conform art. 1348 Cod civil,  evaluată provizoriu la suma de 120.000 lei, precum şi daune interese, constând în cheltuielile  necesare, utile şi voluptorii efectuate în spaţiul pierdut, precum şi beneficiul nerealizat  reprezentat de valoarea fructelor civile produse de spaţiul supus evicţiunii. 

Pârâtul a precizat provizoriu valoarea beneficiului nerealizat la suma de 10.000 lei,  urmând ca precizările suplimentare să le facă după ce instanța de judecată va stabili dacă cele 

20 

doua cereri, privind revendicarea şi răspunderea pentru evicțiune, se judecă împreună sau separat  şi când cererea de chemare în garanţie va fi în stare de judecată. De asemenea, pârâtul a solicitat  acordarea cheltuielilor de judecată pe care va fi obligat să le achite reclamantei în cazul admiterii  acţiunii în revendicare; cheltuielile de judecată efectuate cu prezentul proces, taxa de timbru,  timbrul judiciar, onorariul de avocat, onorariul de expert. 

La data de 28.02.2013, reclamanta A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională,  răspuns la întâmpinarea depusă pentru termenul din 06.02.2013 şi la completarea la întâmpinare, depusă în şedinţa publică din 06.02.2013, prin care a solicitat respingerea excepţiei autorităţii de  lucru judecat, a excepţiei lipsei de interes şi a inadmisibilităţii, a excepţiei de constatare a  uzucapiunii de scurtă durată în cererea de revendicare, a excepţiei lipsei de interes în acţiunea în  constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.  x/21.03.2001, respingerea cererii reconvenționale şi a cererii de chemare în garanţie, ca  neîntemeiate. 

Prin încheierea de şedinţă din data de 02.10.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate  următoarele excepţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare: excepţia autorităţii de lucru judecat,  excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere având ca obiect revendicare, excepţia  inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere  având ca obiect nulitate act şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului  Bucureşti. Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale  pasive a pârâtei SC B. SRL. 

La data de 17.10.2013, pârâtul G. a formulat cerere precizatoare a cererii reconvenționale, prin care a arătat că cheltuielile necesare şi utile pe care înţelege să le solicite reclamantei sunt  reprezentate de cheltuielile efectuate cu lucrările de amenajare interioară şi exterioară a  imobilului, constând în: reparaţii şi refaceri finisaje interioare (tencuială, zugrăveli); montare  parchet; montare geamuri termopan; montare centrală termică; realizare grup sanitar, instalaţii  sanitare; amenajare pod; refacere faţadă.  

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.11.2013, tribunalul a luat act de transmisiunea  calităţii procesuale de la autorul iniţial al cererii de chemare în judecată (A., decedată la data de  18.10.2013) către H., având calitatea de unic moştenitor al defunctei, în baza certificatului de  calitate de moştenitor nr. x din 22.10.2013. 

Prin concluziile scrise depuse la data de 07.04.2015, pârâtul Municipiul Bucureşti a  invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect nulitatea absolută a  actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, faţă de  dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia prescripţiei dreptului  material la acţiune referitor la cererea de chemare în garanţie, cu motivarea că termenul de  prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 15.03.2207, moment la care pârâta S.C. B.  S.R.L. a fost convocată prin adresa emisă de BEJ X. 

Prin concluziile scrise depuse la data de 23.04.2015, pârâtul G. a invocat excepţia  prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de  înstrăinare privitoare la imobilele preluate cu titlu valabil, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi  (5) din Legea nr. 10/2001, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în rectificarea cărţii  funciare faţă de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, având în vedere necontestarea  cuprinsului cărţii funciare de la data intabulării în favoarea S.C. B. S.R.L. (02.05.2001) până la  data vânzării imobilului către pârâtul G. (11.02.2011). 

Prin notele de şedinţă depuse la data de 10.11.2015, pârâtul G. a invocat excepţia lipsei  de interes a acţiunii, arătând că interesul reclamantului nu este actual şi nici legitim, faţă de 

21 

împrejurarea că, prin hotărârea definitivă pronunţată de CEDO la data de 14.09.2015, în temeiul  art. 41 din Convenţie, s-a stabilit dreptul reclamantului la compensaţie echitabilă pentru imobilul  care formează obiectul litigiului de faţă, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului cu  titlu de daune materiale suma de 210.000 euro, compusă din 120.000 euro - valoare etajului şi a  mansardei şi 90.000 euro – valoarea terenului. 

La data de 03.02.2016, reclamantul-pârât H. a depus cerere precizatoare cu privire la  suprafeţele imobilului revendicat. 

Apărătorul pârâtului Municipiul Bucureşti a invocat excepţia tardivităţii cererii  precizatoare depuse de reclamantul-pârât în şedinţă publică. 

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti 

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 24.02.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a  civilă a hotărât: 

A respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în  şedinţa publică din data de 03.02.2016.  

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a acţiunii principale, faţă de  hotărârea CEDO, excepţie invocată de pârâtul-reclamant G.  

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. cu privire  la capătul de cerere având ca obiect revendicare şi a respins acest capăt de cerere formulat  în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără  calitate procesuală pasivă.  

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B.  S.R.L. cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a  contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X.  

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea  ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de  vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X.  

A respins ca lipsită de obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în  rectificarea cărţii funciare.  

A admis în parte acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de  reclamantul-pârât H., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin  Primar General, şi S.C. B. S.R.L. şi cu pârâtul-reclamant G. 

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub  nr. x/2001 de BNP X. 

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicare, astfel cum a  fost precizat, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G.  A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de  judecată, constând în onorariile de expert. 

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al  pârâtului-reclamant G., în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie. A respins ca rămase fără obiect cererea reconvenţională şi cererea de chemare în  garanţie, formulate de pârâtul-reclamant G. în contradictoriu cu reclamantul-pârât şi  chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General și Primăria Municipiului  Bucureşti prin Primar General. 

3. Apelul declarat în cauză

22 

Împotriva sentinţei primei instanțe au formulat apel principal reclamantul H., pârâţii SC  B. SRL şi G., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, acesta din urmă declarând apel şi  împotriva încheierii de şedinţă din data de 02.10.2013. 

Apelantul reclamant a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii  cererii de revendicare a imobilului. 

La data de 12.05.2017, apelantul reclamant a depus declaraţie autentificată sub nr. x din  12.05.2017, prin care a declarat că renunţă la despăgubirile acordate prin Hotărârea CEDO sub  condiţia admiterii acţiunii în revendicare ce face obiectul prezentei cauze. 

Apelantul pârât Municipiul Bucureşti a solicitat anularea în parte a sentinţei şi încheierii  apelate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună: admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă  a Primăriei Municipiului Bucureşti; admiterea excepţiei tardivităţii cererii precizatoare depuse de  reclamant în şedinţa publică din data de 03.02.2016; admiterea excepţiei lipsei de interes în  susţinerea cererii de chemare în judecată, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind  constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât şi în ceea ce priveşte  cererea de revendicare, în raport de hotărârea CEDO; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la  acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; admiterea excepţiei  prescripţiei dreptului la acţiune privind despăgubiri pentru evicţiune; respingerea, ca  neîntemeiată, a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. 

Apelanţii pârâţi SC B. SRL şi G. au solicitat: în principal, schimbarea în tot a sentinţei  apelate, admiterea excepţiei lipsei de interes atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind  constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât şi în ceea ce priveşte  cererea de revendicare, în raport de hotărârea CEDO, precum şi admiterea excepţiei prescripţiei  dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare 

cumpărare; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii ca  neîntemeiat a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Pârâţii SC B. SRL şi G. au formulat şi apel incident prin care au solicitat admiterea  excepţiilor lipsei de interes şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocate în faţa primei  instanţe, faţă de faptul că folosul practic constând în restituirea posesiei nu mai poate fi realizat  decât printr-o acţiune în rectificare de carte funciară, inadmisibilă de plano, având în vedere că  pârâtul şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară. 4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti 

Prin decizia civilă nr. 554A din 14.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a  civilă a hotărât: 

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul H. 

A admis apelurile formulate de pârâţii G., SC B. SRL şi Municipiul Bucureşti; a schimbat  în parte sentinţa şi încheierea atacate, astfel: 

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii  absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi pe cale de consecinţă a respins capătul de cerere  în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din  21.03.2001 de BNP X. ca prescris. 

A admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere în revendicarea părţii  din imobilul situat în Bucureşti şi a capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a  contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X. şi pe care de  consecinţă a respins aceste capete de cerere ca lipsite de interes. 

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în formularea cererii de  chemare în garanţie şi pe cale de consecinţă a respins cererea de chemare în garanţie ca prescrisă.

23 

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi încheierii atacate. 

5. Recursul declarat în cauză 

Împotriva deciziei civile nr. 554 A/2017 a declarat recurs reclamantul. 

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

Prin decizia civilă nr. 1561 din 13.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis  recursul formulat de recurentul-reclamant-pârât, a casat decizia civilă nr. 554 A/2017 şi a trimit  cauza spre rejudecare instanţei de apel. 

B. Al doilea ciclu procesual 

1. Decizia Curţii de Apel Bucureşti 

Prin decizia civilă nr. 225A din 15.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a  civilă a hotărât: 

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 şi a încheierii civile  din data de 02.10.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă formulat de  apelantul pârât Municipiul Bucureşti. 

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 formulat de apelanţii  pârâţi G. şi B. SRL. 

A respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul pârât G. 

A admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 formulat de apelantul reclamant H. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: 

A admis acţiunea principală precizată formulată de reclamantul H. 

A obligat pe pârâtul G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în  litigiu situat în Bucureşti identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni,  întocmite în cauză şi omologate de Curte, după cum urmează: la nivelul parterului suprafaţa utilă  a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în  suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a documentaţiei  cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru termenul din  06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţa utilă şi  3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent spaţiului restituit;  cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.  

A menţinut în rest sentinţa apelată. 

2. Recursul declarat în cauză 

Împotriva deciziei pronunţate de instanța de apel în al doilea ciclu procesual au declarat  recurs pârâţii SC B. SRL şi G., precum și chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin  Primarul general, şi pârâta chemată în garanţie Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul  general. 

1.Recurenții-pârâţi SC B. SRL şi G. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304  pct. 7, 9 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865 și au solicitat, în principal, modificarea  deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de aceștia și respingerii ca neîntemeiate a  cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre  rejudecare în vederea soluţionării motivelor invocate prin apelul incident, respectiv a cererii  reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul G. 

Au criticat recurenții-pârâți decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: 1.1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident  motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Au susținut recurenții-pârâți că, pe de o parte, contrar dispoziţiilor deciziei de casare,  instanţa de apel nu a analizat aplicabilitatea principiului restituirii în natură, respectiv 

24 

problematica dublei despăgubiri, iar, pe de altă parte, decizia recurată nu cuprinde motivele  pentru care a fost anulat integral contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, raportat la motivele  de apel vizând anularea parţială a acestuia. 

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenții-pârâți au arătat că motivarea  hotărârii reprezintă un corolar al garanţiei de imparţialitate a instanţei, fiind singura pârghie prin  care justiţiabilul poate fi protejat împotriva arbitrariului judecătoresc, astfel că aceasta trebuie să  fie una concludentă şi nu superficială, aspecte reținute atât în jurisprudența națională, cât și în  cea a instanței europene. Altfel spus, cazul de modificare sus-citat circumscrie ipoteza în care  instanţa nu oferă o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a respins o cerere a unei  părţi, ori a reţinut caracterul nefondat al unui temei ce a stat la baza unei solicitări a părţii. 

Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au susținut că, în speță, instanţa de apel nu a motivat  respingerea motivului de apel privind existenţa unei duble despăgubiri a reclamantului. Astfel, prin decizia de casare nr. 1561/2017, instanţa de recurs, în mod explicit şi literal, a  pus în vedere instanţei de apel să analizeze chestiunea dublei despăgubiri, subiect care nu fusese  tranşat de instanța supremă. 

Or, instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevalenței restituirii în natură faţă de o cerere  deja soluţionată, având ca obiect despăgubirea reclamantului pentru privarea acestuia de dreptul  de proprietate, reprezentând contravaloarea bunului, fiind imposibil de stabilit motivul pentru  care, în viziunea instanţei de apel, titularul unei reparaţii deja existente asupra bunului are dreptul  de a mai primi încă o reparaţie, în altă formă, cu privire la acelaşi bun.  

Dubla reparaţie nu poate fi analizată, de plano, din prisma momentului la care  reclamantul încasează sau nu suma aferentă dreptului de proprietate, ci în raport de momentul la  care acest drept se naşte în patrimoniul lui. Or, la momentul rămânerii definitive a hotărârii  CEDO, acest drept s-a născut în patrimoniul reclamantului, astfel că, independent de prioritatea  restituirii sau nu în natură a bunului, este evident că o hotărâre de admitere a acţiunii în  revendicare generează o dublă reparaţie, cu atât mai mult cu cât prin respectiva hotărâre instanţa  nu poate lua act de renunţarea la dreptul de a încasa despăgubirile. 

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanţei de apel a omis să  cerceteze motivele de apel privind caracterul parţial ce poate afecta desfiinţarea contractului de  vânzare-cumpărare. 

Astfel, prin apelul formulat, pârâții au contestat soluţia primei instanţe cu privire la  desfiinţarea întregului contract, în condițiile în care imobilul revendicat reprezintă doar 20% din  imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2001. În acest sens, prin  cererea de chemare în judecată, precizată ulterior depunerii raportului de expertiză, reclamantul a  solicitat repunerea în posesie exclusiv cu privire la imobilul în suprafaţa de 35,10 mp la nivelul  parterului, 177,73 mp la nivelul etajului, 62,37 mp la nivelul mansardei şi podul aferent. Critica  din apel a vizat faptul că nu există o suprapunere totală între titlul reclamantului aferent  imobilului situat în str. X. nr. 65 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, având drept  obiect atât partea din imobil situat în str. X. nr. 65 (suprapunere cu titlul reclamantului), cât şi  suprafaţa aferentă părţii de imobil situată în str. X. nr. 63 (asupra căreia reclamantul nu are  niciun fel de pretenţii). 

În opinia recurenților-pârâți, decizia atacată a ignorat în totalitate faptul că s-a solicitat, în  subsidiar, nulitatea parţială a contractului, doar în ceea ce priveşte imobilul situat în str. X. nr.  65, și menţinerea valabilității contractului aferent porţiunii de bun identificată în str. X. nr. 63.  Deși atât decizia din 2001, cât şi rapoartele de expertiză din 2001 și 2012 vizează identitatea 

25 

dintre porţiunea de imobil situată în str. X. nr. 65 şi obiectul contractului de vânzare-cumpărare  nr. x/1949, nu şi cea situată la nr. 63, totuși instanţa de apel nu a analizat această critică. 1.2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind incident  motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Au susținut recurenții-pârâți că instanța de apel, pe de o parte, a aplicat greşit principiul  restituirii în natură a bunului în condițiile în care reclamantul a fost deja despăgubit pentru  pierderea dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, a interpretat greşit dispoziţiile în materie  de vânzare-cumpărare, constatând nulitatea absolută a contractului nr. x/2001 în ansamblul său. Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au susținut că principiul priorităţii restituirii în  natură a fost interpretat în mod eronat de instanţa de apel. 

Astfel, aplicarea prioritară a principiului restituirii în natură (sau în sens larg a executării  în natură) este una obligatorie, însă doar pentru instanţa de judecată, respectiv pentru debitorul  obligaţiei. Creditorul are, însă, dreptul de a opta între executarea în natură sau o altă modalitate  de reparare integrală a prejudiciului; altfel spus, ceea ce pentru debitor este o obligaţie, pentru  creditor este un veritabil drept de opţiune (potestativ). 

Acestea sunt coordonatele în care trebuie apreciată incidenţa prevalentei principiului  restituirii în natură, în sensul că, în măsura în care creditorul optează pentru o atare modalitate de  reparare a prejudiciului, ea trebuie aplicată în mod prioritar. În măsura în care optează pentru o  altă modalitate de reparare a prejudiciului, acesta şi-a exercitat dreptul potestativ de a alege între  variantele de reparare a prejudiciului, modificând iremediabil o situaţie juridică care era supusă  opţiunii sale. Cu alte cuvinte, odată opţiunea exprimată, creditorul nu poate reveni asupra  acesteia. 

Or, au arătat recurenții-pârâți, autoarea A. a solicitat CEDO repararea prejudiciului cauzat  prin încălcarea dreptului de proprietate, aşadar o formă de executare prin echivalent. În alte  cuvinte, aceasta a optat pentru repararea prejudiciului creat prin echivalent, iar prin hotărârea  rămasă definitivă la data de 14.09.2015, CEDO s-a pronunţat cu privire la acest aspect, acordând  despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate, care au vizat atât prejudiciile materiale - contravaloarea bunului -, cât şi prejudiciile morale. 

Câtă vreme reclamantul a înţeles să solicite repararea prejudiciului prin  echivalent/despăgubiri, el şi-a exercitat deja dreptul potestativ cu privire la modul în care  înţelege să solicite repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea dreptului de proprietate. Ca  atare, cererea privind restituirea bunului este neîntemeiată, întrucât reclamantul a modificat deja  situaţia juridică prin exprimarea opţiunii sale, nemaiavând, ab initio, posibilitatea de a solicita  repararea prejudiciului şi în a doua modalitate, prin restituirea în natură. 

O soluţie contrară ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât la acest moment nu  mai există un prejudiciu care să fie reparat. 

Au mai arătat recurenții-pârâți că argumentul instanţei de apel, potrivit cu care prin  renunţarea sub condiţie la despăgubirile deja acordate s-ar evita o dublă despăgubire, reprezintă o  greşită aplicare a legii. 

Aceasta întrucât, independent de existenţa declaraţiei de renunțare, dreptul la despăgubiri  şi, ca atare, repararea prejudiciului au operat deja în patrimoniul reclamantei. În măsura în care  se acceptă teza existentei unui drept în patrimoniul reclamantei, este evident că nu mai există  obligaţia de a repara un prejudiciu (el fiind prin ipoteză reparat). 

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au susținut că instanţa de apel a interpretat în mod  eronat dispoziţiile art. 1295 şi ale art.966 - 968 Cod civil, atunci când a reținut nulitatea absolută  a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, întrucât, pe de o parte, nu se poate 

26 

reţine reaua-credinţă a acestora, iar, pe de altă parte, contractul în ansamblul său nu vizează o  vânzare a bunului altuia. 

Astfel, în opinia recurenților, este lipsită de fundament legal întreaga argumentare a  instanţei de apel cu privire la nivelul de diligente ce trebuia să fi fost depuse. La momentul  încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă cumpărătoare avea reprezentarea  (eronată) că bunul este unul care face obiectul H.G.R. nr. 505/1998, deoarece imobilul a fost  modificat în cursul anului 1971 de către stat și aceasta a avut cunoştinţă de autorizaţia de  construire, contractul fiind încheiat în temeiul acestor norme legale. Prin urmare, recurenta  afirmă că avea toate motivele să considere că bunul respectiv se află de drept în patrimoniul  statului, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 „aceste bunuri nu sunt  supuse restituirii". 

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21.03.2001, în timp ce  notificarea în baza Legii nr.10/2001 a fost făcută ulterior, la data de 17.07.2001. Drept urmare,  orice diligente de informare (oricum neprecizate de instanţă) ar fi făcut, nu puteau fi cunoscute  pretenţiile în privinţa bunului. 

Tot astfel, verificarea eventualelor litigii în ceea ce priveşte bunul, în lipsa unui registru  de publicitate, nu ar fi permis recurentei să cunoască pretenţiile reclamantei. Mai mult, este culpa  acesteia din urmă faptul că nici până în anul 2011 nu şi-a notat acţiunea/decizia de admiterea a  acţiunii în revendicare în cartea funciară.  

A mai susținut recurenta-pârâtă că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că a fost de rea credinţă, având sarcina de a verifica în detaliu situaţia juridică a bunului, nu există niciun temei  pentru anularea integrală a contractului, singura reprezentare cu privire la apartenenţa bunului  unei alte persoane vizând partea din imobil revendicată.  

Altfel spus, câtă vreme se putea dispune nulitatea parţială a contractului, aspect posibil  întrucât bunul este uşor partajabil în natură, instanţa de apel a încălcat principiul salvgardării  contractului, potrivit cu care, în măsura în care obligaţia este divizibilă, eventualele cauze de  nulitate trebuie aplicate doar parţial contractului, fiind lipsit de orice raţiune juridică să se  dispună nulitatea totală. 

Au mai arătat recurenții-pârâți că obiectul contractului nu este reprezentat de bunul altuia,  neexistând identitate între bunul revendicat şi bunul care face obiectul contractului nr. x/2001.  1.3. Instanţa de apel a omis în mod nelegal să analizeze apelul incident și să se pronunţe  asupra cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, aspecte subsumate motivului  de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă. 

Au susținut recurenții-pârâți că prin apelul incident faţă de apelul declarat de reclamantul  H., s-a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii în revendicare și respingerea ca  inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată având în vedere efectul achizitiv al cărţii funciare. 

Toate condiţiile în vederea declarării apelului incident erau îndeplinite, fiind vorba de o  aderare la apelul principal al părții adverse şi care tindea la schimbarea hotărârii. De altfel  instanţa de apel nu a indicat niciun fine de neprimire a apelului incident. 

În contextul rămânerii definitive a soluţiei privind respingerea acţiunii în revendicare,  recurentul-pârât nu avea interes în învestirea instanţei cu soluţionarea criticilor aferente  respingerii excepţiei lipsei de interes/inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Cu atât mai puţin  nu putea formula critici cu privire la temeinicia acţiunii în revendicare din perspectiva efectului  achizitiv al cărţii funciare, câtă vreme această pretenţie a reclamantului a fost respinsă de  tribunal.

27 

Schimbând sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii în revendicare a reclamantului,  instanţa de apel a refuzat, în mod paradoxal în opinia recurenților, să mai analizeze cererea  reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, soluţia reprezentând o încălcare a normelor  procedurale prevăzute de art. 293 şi art. 17 Cod procedură civilă. La momentul schimbării  hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de revendicare, instanţa de apel a devenit  învestită şi cu cererile intrinsec legate de această soluţie - anume cererea reconvenţională şi  cererea de chemare în garanţie. 

Această prorogare a învestirii operează cu titlul obligatoriu pentru instanţa devolutivă,  care, schimbând soluţia oferită cererii principale, era ţinută să se pronunţe şi asupra cererilor  accesorii şi incidentale. 

2. Recurentul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi  recurenta-pârâtă chemată în garanţie Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul general  au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865  și au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, criticând decizia  instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte: 

2.1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 - 968 Cod  civil, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită  constând în frauda la lege. 

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, sub un prim aspect, recurenții au susținut că  instanţa de apel nu a indicat norma imperativă incidenţă în speţă, care să fi fost eludată de pârâţi  prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind precizat elementul obiectiv constitutiv  al fraudei la lege. 

Astfel, contractul a fost încheiat în temeiul H.G. nr. 389/1996, modificată prin H.G. nr.  505/1998 privind transmiterea spaţiilor comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a  regiilor autonome, având în vedere că părţile din imobil înstrăinate au fost construite din  fondurile statului. 

Faptul că imobilul intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 întrucât a fost  preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum în mod irevocabil a stabilit instanța supremă,  nu conduce la concluzia că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.  10/2001 care reglementează interdicţia înstrăinării bunurilor imobile notificate până la  soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001. 

În speţă, imobilul nu a fost notificat, respectiv cu privire la acesta nu a fost declanşată  nicio procedură administrativă sau judiciară în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât să atragă  incidenţa în speţă a dispoziţiilor acestei legi speciale de reparaţie. De altfel, chiar reclamantul a  afirmat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 ulterior încheierii contractului de  vânzare-cumpărare, respectiv la data de 17.07.2001. 

Sub un al doilea aspect, recurenții au susținut că argumentația instanței de apel cu privire  la pretinsa conduită a părţilor contractante este contrară principiului prezumţiei bunei-credinţe şi  nu este de natură a suplini neîndeplinirea condiţiei cumulative a conivenţei părţilor cu intenţia de  a se sustrage legii. 

Astfel, instanţa de apel a reţinut că buna-credinţă a pârâtei B. SRL ar fi exclusă ca urmare  a faptului că aceasta nu ar fi dat dovadă de diligentă adecvată anterior încheierii contractului de  vânzare-cumpărare, considerând că „simpla ignoranţă nu este suficientă, în opinia Curţii, pentru  a da naştere bunei-credinţe". Or, acest raţionament este profund eronat, întrucât nu are în vedere  principiul prezumţiei bunei-credinţe al părţilor unui act juridic, sarcina probei privind existenţa  relei-credinţe revenind reclamantului.

28 

Argumentul că ar fi fost de notorietate situaţia cererilor în justiţie sau adresate organelor  administrative de foştii proprietari, cu privire la redobândirea imobilelor ce au făcut obiectul  unor măsuri de naţionalizare ale Statului Român, nu este de natură să răstoarne prezumţia bunei credinţe, în condiţiile în care părţile din imobil înstrăinate prin contract constituie în fapt spaţii  comerciale construite din fondurile Statului Român. 

Au mai susținut recurenții că nu s-a reținut existenţa vreunei înţelegeri a părţilor  contractante cu scopul fraudării normelor legale imperative, în sensul că instanţa de apel nu a  reţinut că ambele părţi ar fi cunoscut situaţia juridică a imobilului şi nici că între acestea ar fi  intervenit vreo înţelegere cu intenţia eludării legii aplicabile prin încheierea contractului de  vânzare-cumpărare în baza H.G. nr. 389/1996, astfel că în cauză nu se poate reţine existenţa  elementului subiectiv constitutiv al fraudei la lege. 

Sub un al treilea aspect, au susținut recurenții că soluţia constatării nulităţii contractului  este neîntemeiată, deoarece imobilul vândut nu se identifică cu cel asupra căruia reclamantul a  făcut dovada dreptului de proprietate. 

De altfel, nici prin raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/2000 nu s-au putut  identifica etajul şi mansarda imobilului, acesta fiind şi motivul pentru care reclamantul a fost pus  în posesie doar cu privire la parter, celelalte părţi ale imobilului neputând fi identificate în fapt.  Imposibilitatea identificării bunului este de înţeles în condiţiile în care acesta a suferit între anii  1971-1972, lucrări de construire majore, menite să consolideze şi să extindă suprafaţa iniţială a  imobilului, existenţa şi amploarea lucrărilor nefiind contestate de părţi. 

Primăria Municipiului Bucureşti a vândut către SC B. SRL spaţiul comercial cu destinaţia  de comerţ, constituită din etaj, mansardă şi scări, în temeiul H.G. nr. 505/1998, întrucât a  considerat că acest spaţiu comercial a fost construit din fondurile statului. 

2.2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiului de drept privind  imposibilitatea cumulării executării în echivalent (a daunelor-interese compensatorii) cu  executarea în natură a obligaţiei şi a dispoziţiilor art. 1325 coroborate cu dispoziţiile art. 1270  alin. (2) şi art. 1399 - 1400 din noul Cod civil privind irevocabilitatea actului juridic unilateral şi  efectele pendente conditione ale condiţiei suspensive. 

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, sub un prim aspect, recurenții au susținut că  nelegalitatea soluţiei de admitere a cererii de revendicare decurge din concluziile privind natura  juridică şi efectele declaraţiei reclamantului de renunţare la încasarea despăgubirilor sub condiţia  admiterii acţiunii în revendicare, acestea fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a  dispoziţiilor art. 1325 coroborate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) şi art. 1399-1400 din noul Cod  civil. 

Astfel, declaraţia de renunţare sub condiţie este incompatibilă cu caracterul irevocabil al  actului juridic unilateral şi, implicit, contrară caracterului definitiv al renunţării/desistării de  drept.  

Din verificarea declaraţiei notariale a reclamantului reiese că aceasta nu are natura  juridică a unei renunţări la drept, întrucât condiţia stipulată în cuprinsul acesteia este  incompatibilă cu caracterul definitiv al actului unilateral al renunţării la drept. Mai mult, în  privinţa mecanismului condiţiei suspensive, aceasta afectează eficacitatea obligaţiei asumate prin  actul juridic, potrivit art. 1400 Cod civil. 

Pe de altă parte, declaraţia în discuție nu poate avea ca efect renunţarea, respectiv  desistarea de dreptul la compensaţia echitabilă pentru privarea de dreptul de proprietate asupra  imobilului, acesta fiind deja recunoscut prin hotărârea CEDO care constituie titlu executoriu  pentru obligarea Statului Român la plata acesteia. 

29 

Prin urmare, declaraţia reclamantului de renunţare la încasarea sumei de 210.000 euro sub  condiţia admiterii acţiunii în revendicare nu este de natură să înlăture aplicarea în speţă a  principiului interzicerii dublei reparaţii. Din contră, o asemenea declaraţie constituie o dovadă a  faptului că suma respectivă reprezintă valoarea de înlocuire a imobilului din patrimoniul  reclamantului. 

Sub un al doilea aspect, recurenții au arătat că reclamantul deţine deja un titlu executoriu  pentru despăgubiri materiale în echivalent ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra  imobilului revendicat, astfel că admiterea cererii de revendicare are ca efect obţinerea unei duble  reparaţii pentru acelaşi prejudiciu şi implicit îmbogăţirea fără justă cauză. 

În acest sens, Hotărârea CEDO privind compensaţia echitabilă, pronunţată în 17.03.2015  şi rămasă definitivă în data de 14.09.2015, reţine cu titlu definitiv privarea de proprietate a  autoarei reclamantului, astfel că dispune exclusiv cu privire la compensaţiile cuvenite acestuia ca  echivalent al valorii imobilului imposibil de restituit în natură. 

Prin urmare, întrucât despăgubirile au fost stabilite de CEDO în raport cu valoarea  efectivă a bunului imobil cu scopul declarat al restabilirii situaţiei anterioare vătămării dreptului  de proprietate al reclamantei, respectiv al compensării acesteia pentru pierderea bunului care nu  se mai află în posesia sa, devine astfel evident că, la acest moment, reclamantul nu mai poate  pretinde restituirea în natură a imobilului pentru repararea unui prejudiciu cu privire la care a fost  deja indemnizat. 

4.Apărările formulate în cauză 

Intimatul-reclamant H. a depus, cu depășirea termenului procedural, întâmpinare la  ambele recursuri, calificată, prin urmare, drept concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea  recursurilor ca nefondate. 

Ca motiv de ordine publică, pus în discuția contradictorie a părților, intimatul a invocat  inadmisibilitatea motivului de recurs prin care se susţine că instanţa de apel „a omis să cerceteze  motivele de apel privind caracterul parţial ce poate afecta desfiinţarea contractului”, afirmându se că acest motiv de recurs a fost invocat omisso medio. 

A arătat intimatul-reclamant că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin  cererea precizatoare din 3.02.2016, a solicitat restituirea imobilului situat în str. X. nr.63-65, şi  nu a imobilului situat în str. X. nr. 65, aşa cum pretind recurenţii. 

Or, în recurs se invocă lipsa de identitate, în sensul că nu există suprapunere totală între  titluri (a bunului revendicat şi identificat prin raportul de expertiză şi a bunului care face obiectul  contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001), iar această critică nu se regăseşte în memoriul de  apel, prin care s-a contestat lipsa identificării bunului revendicat ca urmare a lucrărilor efectuate  la nivelul anului 1971. 

Altfel spus, s-a solicitat instanţei de apel constatarea nulităţii absolute parţiale, raportat la  critici care ţin de lipsa de identificare a bunului revendicat şi nu raportat la critici care privesc  suprapunerea parţială între titlurile de proprietate. 

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi  lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile  declarate sunt fondate în parte, în limitele și potrivit considerentelor expuse în continuare. 

Preliminar, este necesar a fi precizat că raţiuni care ţin de nevoia abordării unitare a  motivelor comune de nelegalitate expuse în cele două recursuri impun examinarea grupată a  criticilor formulate, în raport de problemele de drept deduse judecăţii în prezenta cale de atac.

30 

Cu același titlu preliminar, este util a fi amintit că limitele analizei acestor recursuri  trebuie privite prin prisma deciziei de casare anterioare, care este, potrivit art. 315 alin. (1) din  Codul de procedură civilă de la 1865 (aplicabil litigiului pendinte), obligatorie cu privire la  problemele de drept dezlegate în mod irevocabil, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în  discuţie. 

De asemenea, prealabil examinării propriu-zise a criticilor recurenţilor, se cuvine a fi  expusă şi situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de  apel în cel de-al doilea ciclu procesual, pe baza unui amplu material probatoriu administrat în  proces, constând în înscrisuri şi expertiză tehnică în specialitatea construcţii - situație de fapt care  nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control  de legalitate al hotărârii recurate -, în sensul în care s-a stabilit că: 

Reclamantul H., în calitate de succesor al reclamantei iniţiale A., decedată la data de  18.10.2013, deţine o hotărâre judecătorească – decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată în  dosarul nr. x/2000, de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, irevocabilă – prin care,  urmare admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a  Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, a fost obligat Consiliul General al Municipiului  Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus  din parter, etaj şi mansardă - identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv - precum şi terenul de sub construcţii. 

S-a reţinut, aşadar, în privinţa titlului exhibat de reclamant în cadrul acţiunii în  revendicare - astfel cum a fost introdusă şi ulterior precizată în contradictoriu cu pârâtul G. -,  efectul lucrului judecat al deciziei sus-arătate, prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al  reclamantei A. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, descris mai sus, dobândit în baza  actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/1949 şi naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor  Decretului nr. 92/1950, ceea ce a avut drept consecinţă nevalabilitatea titlului Statului asupra  bunului preluat. 

Reclamantul şi-a precizat câtimea obiectului material al acţiunii în revendicare, prin  cererea depusă la data de 03.02.2016, în acord cu concluziile finale ale raportului de expertiză în  specialitatea construcţii, în sensul că restituirea în natură a vizat imobilul situat în str. X. nr. 63- 65, identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, după cum urmează: la  nivelul parterului suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului  cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul  scara 1:100 parte a documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile  depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care  173,94 mp suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul  aferent spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.  

În privinţa titlului opus de pârâtul G., s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X. (în continuare, contractul de vânzare cumpărare), pârâta chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de  Primarul general, în calitate de vânzător, a înstrăinat către pârâta SC B. SRL, în calitate de  cumpărător, spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în str. X. nr. 63-65, în suprafaţă utilă  de 1.142 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp  şi scările în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp, contractul fiind  încheiat în baza dispoziţiilor H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate  în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin  H.G. nr. 505/1998.

31 

Ulterior, pârâtul G. a cumpărat imobilul sus-arătat, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x la 11.02.2011, încheiat cu pârâta vânzătoare SC B. SRL. Demersurile şi procedurile urmate la instanţa europeană de contencios al drepturilor  omului de către reclamanta A., continuate de succesorul H., au fost finalizate prin pronunţarea a  două hotărâri ale Curţii Europene, prima fiind dată cu privire la fondul cauzei, iar cea de-a doua  în problema acordării satisfacţiei echitabile conform art. 41 din Convenţie. Astfel, prin Hotărârea din 23.06.2009, definitivă la 23.09.2009, Curtea Europeană a  reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr.1, argumentându-se, în  esenţă, că începând cu momentul pronunţării deciziei nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel  Bucureşti (prin care Consiliul General a fost obligat să restituie reclamantei imobilul situat în  Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul  respectiv, precum şi terenul de sub construcţie), reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din  Protocolul nr. 1 la Convenţie, aceasta reuşind să recupereze numai parterul imobilului, în timp ce  etajul şi mansarda au fost vândute de Primăria Municipiului Bucureşti unei societăţi comerciale  la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunţarea deciziei civile din  16.01.2001, care impunea Consiliului General restituirea bunului către reclamantă, şi în timp ce  procedura judiciară era în curs. 

Aşadar, Curtea Europeană a reţinut, prin hotărârea principală, faptul că statul, prin  intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare în vederea executării  deciziei judiciare favorabile reclamantei. 

Ulterior, în procedura satisfacţiei echitabile reglementate prin art. 41 din Convenţie, prin  Hotărârea din 17.03.2015, definitivă la 14.09.2015, Curtea Europeană a obligat Statul Român la  plata către moştenitorul reclamantei a sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială şi  a sumei de 4.700 euro cu titlu de despăgubire morală, reţinându-se că despăgubirea materială a  fost stabilită pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, suma acordată fiind  considerată drept echivalentă valorii bunului. 

În cursul judecăţii în primă instanță, reclamantul H. a solicitat Ministerului Afacerilor  Externe suspendarea executării hotărârii instanţei europene, cu referire la plata despăgubirii  materiale, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului pendinte. 

Mai apoi, în cursul judecăţii în apel în primul ciclu procesual, reclamantul a depus la  dosar declarația autentică nr. x din 12.05.2017, în sensul renunţării la despăgubirile acordate prin  Hotărârea din 17.03.2015 a Curţii Europene, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare  pendinte. 

Prezentate fiind, aşadar, împrejurările de fapt relevante reţinute de instanţele de fond şi de  apel, Înalta Curte are a realiza, în continuare, examenul motivelor de nelegalitate invocate de  recurenţi, structurate în raport de problemele de drept vizate de criticile comune deduse  controlului judiciar de faţă, după cum se va argumenta în cele ce succed: 

II.1. Asupra dublei despăgubiri (reparaţii) 

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute  de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că  instanţa de apel, pe de o parte, nu a motivat respingerea criticilor privind existenţa unei duble  despăgubiri a reclamantului, iar, pe de altă parte, a interpretat şi aplicat greşit principiul  priorităţii restituirii în natură a bunului, în condiţiile în care reclamantul a optat pentru repararea  prin echivalent a prejudiciului material şi nu mai poate reveni asupra dreptului potestativ astfel  exercitat, rămânând astfel fără efecte juridice declaraţia de renunţare la despăgubiri, câtă vreme  repararea prejudiciului a operat deja în patrimoniul acestuia.

32 

Recursul chematului în garanţie Municipiul Bucureşti şi al pârâtei chemate în garanţie  Primăria municipiului Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304  pct. 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel, pe  de o parte, a încălcat principiul de drept privind imposibilitatea cumulării executării prin  echivalent cu executarea în natură a obligaţiei, întrucât reclamantul deţine deja un titlu  executoriu pentru despăgubiri materiale acordate pentru privarea de proprietatea imobilului  revendicat, iar, pe de altă parte, a nesocotit dispoziţiile art. 1325 coroborat cu art. 1270 alin. (2),  art. 1399 şi art. 1400 din noul Cod civil privitoare la irevocabilitatea actului juridic unilateral şi la efectele pendente conditione ale condiției suspensive, în sensul aprecierii greşite asupra naturii  juridice şi a efectelor declaraţiei autentice de renunţare la compensaţia echitabilă acordată de  Curtea Europeană. 

Chestiunile de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 1561/2017 a Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) din Codul de procedură  civilă, statuează - sub aspectul luat în analiză - că imobilul în litigiu intră în domeniul de  reglementare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat prin naţionalizare de către stat în perioada de  referinţă a legii, iar reclamantul justifică interes în revendicarea imobilului, dreptul acestuia la o  satisfacţie echitabilă, stabilit în temeiul art. 41 din Convenţie, neconstituind un obstacol în  examinarea pe fond a cererii formulate. 

În limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost trasate şi determinate prin statuările  obligatorii ale deciziei de casare, curtea de apel a apreciat întemeiată acţiunea în revendicarea  imobilului, identificat prin cererea precizatoare depusă la data de 03.02.2016, în acord cu  concluziile finale ale raportului de expertiză în specialitatea construcţii. 

Considerentele instanţei de apel s-au axat, în esenţă, pe reţinerea caracterului preferabil al  titlului exhibat de reclamant, acesta deţinând un „bun actual” în sensul Hotărârii-pilot din 12  octombrie 2010 pronunţate de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva  României, precum şi pe aprecierea inexistenţei unei duble reparaţii, argumentat de mecanismul  condiţiei suspensive ce afectează actul de dispoziţie al apelantului-reclamant – declaraţia  autentică din 12.05.2017 – în sensul renunțării, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare, la  încasarea despăgubirilor materiale acordate de instanţa europeană cu titlu de satisfacţie  echitabilă. 

Având în vedere rezultatul procedeului de comparare a titlurilor de proprietate şi  inexistenţa unei duble reparaţii, instanţa de apel a conchis în sensul că redobândirea în natură a  imobilului litigios reprezintă modalitatea principală şi prioritară de consfinţire a dreptului de  proprietate al reclamantului, în plenitudinea atributelor acestui drept – posesia, folosinţa şi  dispoziţia. 

În continuare, revenind la examinarea criticilor recurenților privitoare la existența unei  duble despăgubiri a reclamantului şi, în consecinţă, la soluţia pretins greşită dată acţiunii în  revendicarea imobilului, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate motivele de recurs, soluţia  curţii de apel, din perspectiva aspectului în discuţie, fiind rezultatul interpretării şi aplicării  corecte a dispoziţiilor legale incidente, după cum se va argumenta în cele ce succed. 

Astfel, reclamantul H., în calitate de moştenitor al reclamantei iniţiale A., deţine o  hotărâre judecătorească favorabilă, irevocabilă - decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată  în primul proces de revendicare declanşat în anul 1999 -, prin care Consiliul General al  Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul  situat în Bucureşti, compus din clădire cu parter, etaj şi mansardă, identificată prin expertiză,  precum şi terenul de sub construcţie, imobil în legătură cu care s-a reţinut, cu efect de lucru 

33 

judecat, faptul că a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1949 şi a fost preluat de  stat fără titlu valabil. 

Drept urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel existenţa în patrimoniul  reclamantului a unui „bun actual”, în accepţiunea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010,  publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22.11.2010, pronunţată de Curtea  Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. 

Este de amintit revirimentul de jurisprudenţă în privinţa conceptului autonom de „bun”  reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul în care, prin hotărârea pilot sus-evocată,  Curtea Europeană a statuat că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarului deposedat  abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi  executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și  restituirea bunului. 

În acest sens, în cuprinsul paragrafului nr. 140, instanţa de contencios european a  argumentat că: „Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al  noţiunii <<bunuri>> şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui <<bun  actual>> în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre  definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în  dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul  administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea  bunurilor, care ţine de prima fază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru…)”. 

De altfel, argumentul că imobilul litigios, ce face obiectul procesului pendinte (cea de-a  doua acţiune în revendicare imobiliară, prin comparare de titluri), reprezintă un „bun” în sensul  art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, de care reclamantul s-a putut prevala, a fost recunoscut  prin însăşi hotărârea principală (cu privire la fondul cauzei) din 23.06.2009 pronunţată de Curtea  Europeană în care s-a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. 

Încălcarea drepturilor garantate de Convenţie s-a concretizat, potrivit considerentelor  expuse în paragrafele nr. 53 şi 55 din hotărâre, în faptul negării activităţii instanţelor, prin  vânzarea bunului în litigiu după ce Consiliul General a fost obligat să îl restituie reclamantei A.,  precum şi în faptul că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate  eforturile necesare în vederea executării deciziei judiciare favorabile reclamantei. 

Prin aceeaşi hotărâre de condamnare, în care s-a consemnat, în privinţa prejudiciului  suferit, împrejurarea că reclamanta solicită restituirea în natură a întregului bun (par.58), Curtea  Europeană a rezervat problema acordării unei satisfacţii echitabile conform art. 41 din  Convenţie, având în vedere circumstanţele speţei şi ţinând cont de eventualitatea unui acord între  Statul Român şi reclamanta A. 

Prin hotărârea ulterioară, din 17.03.2015, pronunţată în chestiunea acordării satisfacţiei  echitabile, conform art. 41 din Convenţie, prin raportare la hotărârea principală dată cu privire la  fondul cauzei, Curtea Europeană a obligat Statul Român la plata către moştenitorul reclamantei a  sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială şi a sumei de 4.700 euro cu titlu de  despăgubire morală. 

Cu referire la prejudiciul material, reţinut în relaţie directă cu încălcarea drepturilor  garantate de Convenţie, urmare a privării de proprietate, Curtea Europeană a estimat şi a acordat  o sumă de bani reprezentând valoarea efectivă a bunului, fiind vorba despre suma de 210.000  euro, din care 90.000 euro valoarea terenului şi 120.000 euro valoarea etajului şi a mansardei.

34 

Este de observat modalitatea concretă în care a fost formulată de către moştenitorul  reclamantei, H., solicitarea dedusă examinării Curţii Europene în cea de-a doua procedură,  distinctă, a acordării satisfacţiei echitabile, astfel cum este descris acest demers în cuprinsul  paragrafelor nr. 7 şi 9 din hotărâre. 

Astfel, solicitarea moştenitorului reclamantei a vizat, în principal, restituirea în natură a  întregii clădiri (o parte din parter, etajul şi mansarda) şi numai în subsidiar acordarea sumei de  681.700 euro considerate corespunzătoare valorii de piaţă a bunului. 

În plus, prin cererea din 10.05.2014, acesta a solicitat amânarea problematicii acordării  satisfacţiei echitabile, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în noua procedură internă  vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului litigios, pendinte în primă instanţă. 

Este locul aici a sublinia faptul că obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea  unor drepturi constituite un principiu de drept internaţional public în general. În lumina acestei  concepţii generale de drept, restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) constituie  modul de reparaţie privilegiat, iar numai în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea lui,  plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică. 

În sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este  consacrat în art. 41 din Convenţie, potrivit cu care „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare  a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite  decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă  este cazul, o reparație echitabilă." 

Așadar, noțiunea de „satisfacţie echitabilă” acordată victimei ca urmare a încălcării unui  drept garantat de Convenţie - aşa cum este şi cazul de faţă, în care instanţa europeană a constatat  prin hotărârea iniţială încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei A. - presupune, mai întâi,  aplicarea principiului restitutio in integrum, iar, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea,  de regulă, a despăgubirilor ce ţin seama de valoarea de circulaţie a bunului. 

În alte cuvinte, pe terenul „satisfacţiei echitabile”, astfel cum a fost conturată şi  dezvoltată această noţiune în jurisprudența instanţei europene (spre exemplu, Hotărârea din 31  octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, ce marchează un  reviriment al jurisprudenţei Curţii în aplicarea art. 41, fost art. 59, din Convenţie), prima  obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a dispoziţiilor  Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să conducă la  restabilirea situaţiei anterioare, obligaţia de dezdăunare având un caracter subsidiar. 

Drept urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea judicioasă a principiului priorităţii  restituirii în natură a bunului litigios, câtă vreme circumstanţele particulare ale cauzei s-au pretat,  prin natura lor, la acordarea pe plan intern a acestei forme de reparaţie. 

Este relevant faptul că pretenţiile concrete formulate de reclamanta iniţială A. şi  continuate de moştenitorul H., pe terenul satisfacţiei echitabile conform art. 41 din Convenţie,  evidenţiază, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, opţiunea manifestată în mod expres şi  constant pe durata celor două proceduri derulate distinct în faţa instanței europene, în sensul  restituirii în natură a întregului bun şi, numai în subsidiar, al acordării unei sume de bani  corespunzătoare valorii de circulaţie a acestuia (paragrafele nr. 58 din hotărârea principală şi,  respectiv, nr. 7 şi 9 din hotărârea ulterioară). 

Pe aceeaşi linie a manifestării consecvente de voinţă, reclamantul H. a încercat şi  temporizarea procedurii derulate pe tărâmul satisfacţiei echitabile, până la soluţionarea definitivă  a noii proceduri interne (procesul pendinte), aspect evidenţiat de cererea formulată la  10.05.2014.

35 

Însă, sub acest din urmă aspect, instanţa europeană a fost, la rându-i, consecventă în  aplicarea regulii consacrate cu valoare de principiu jurisprudenţial, potrivit cu care epuizarea  căilor interne de atac nu operează în domeniul reglementat prin art. 41 din Convenţie şi, ca  atare, a continuat şi finalizat procedura, acordând despăgubirile materiale. 

Cu titlu de exemplu, regula mai sus-amintită este menţionată în Hotărârea din 17 iunie  2008 în cauza Matache şi alţii împotriva României (Reparaţie echitabilă), potrivit cu care: „16.  Faţă de acest lucru, Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne nu este valabilă  în privinţa art. 41 [De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (art.50), Hotărârea din 10  martie 1972, seria A, nr. 14, pp.7-9 § 15-16, Guzzardi împotriva Italiei, Hotărârea din 6  noiembrie 1980, seria A, nr. 39, p.41 § 113, şi Bozanr împotriva Franţei, Hotărârea din 18  decembrie 1986, seria A, nr. 111, pp.28-29, § 66]. 

Concluzia privitoare la manifestarea de voinţă expresă şi constantă a reclamantului pentru  redobândirea în natură a imobilului litigios este augmentată şi de actele ulterioare ale acestuia, la  care s-a făcut deja referire, fiind vorba despre solicitarea de suspendare a executării hotărârii în  reparaţie echitabilă, iar, mai apoi, renunţarea sub condiţie suspensivă la plata despăgubirilor  materiale acordate. 

În consecinţă, nu pot fi primite criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la exercitarea de  către reclamant a unui drept potestativ, mai exact manifestarea opțiunii pentru o reparaţie prin  echivalent bănesc, ca modalitate alternativă de dezdăunare pentru privarea de proprietatea  bunului. 

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, a  interpretat şi aplicat corect principiul priorităţii restituirii în natură, din dublă perspectivă - a  dreptului european incident, astfel cum s-a argumentat detaliat în cele ce preced, cu referire la  norma convenţională şi la principiile jurisprudențiale consacrate în hotărârile instanţei europene,  precum şi a dreptului naţional, cu privire specială asupra dispoziţiilor relevante din Codul civil  de la 1864 (aplicabil raportului juridic litigios) şi din Legea nr. 10/2001, în al cărei domeniu de  reglementare intră imobilul, conform deciziei de casare nr. 1561/2017. 

 Cu referire la normele din dreptul intern mai sus evocate, Înalta Curte are în vedere  conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată reglementat de art. 480 din Codul civil, mai  exact prerogativele care îl alcătuiesc - posesia, folosinţa şi dispoziţia -, drept de proprietate pe  care reclamantul a urmărit să-l redobândească în plenitudinea acestor atribute, uzând de mijlocul  specific de apărare, care este acţiunea în revendicare. 

De asemenea, Înalta Curte reţine şi dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 care  consacră, în cuprinsul art. 1 alin.(1), art. 7 şi art. 9, principiul prevalenţei restituirii în natură, în  condiţiile şi procedura anume prescrise de lege. 

Examinând, în continuare, criticile comune referitoare la nesocotirea principiului de drept  privind imposibilitatea cumulării executării prin echivalent cu executarea în natură a obligaţiei,  precum şi la interpretarea greşită a naturii juridice şi a efectelor declaraţiei de renunţare la  despăgubirile materiale acordate de Curtea Europeană, Înalta Curte constată că acestea sunt  nefondate, după cum se va argumenta în cele ce succed: 

Astfel, în cuprinsul actului juridic unilateral autentificat sub nr. x din 12.05.2017 de BNP  X., act încheiat şi depus în cursul judecăţii în apel în primul ciclu procesual, reclamantul H. a  declarat că renunţă la despăgubirile acordate prin hotărârea CEDO, sub condiţia admiterii  acţiunii de revendicare ce face obiectul cauzei civile înregistrare pe rolul Curţii de Apel  Bucureşti cu nr. x/3/2012.

36 

Sub aspectul naturii juridice a actului, calificarea dată de instanța de apel, aceea de act de  dispoziţie, în sensul renunţării la dreptul de despăgubiri acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă,  sub condiția suspensivă a admiterii acţiunii în revendicare, este una corectă, în deplin acord cu  dispoziţiile art. 1399 – 1400 din noul Cod civil (sub imperiul căruia a fost încheiat actul juridic în  discuţie), care reglementează condiţia suspensivă.  

Reţine, aşadar, Înalta Curte că nu suntem în prezenţa unui act juridic pur şi simplu, ci a  unuia afectat de o condiţie suspensivă, ca modalitate a actului juridic, prin care reclamantul a  renunţat la un drept subiectiv civil, anume dreptul la despăgubirile băneşti acordate cu titlu de  satisfacţie echitabilă în baza art. 41 din Convenţie, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare  pendinte, ştiut fiind că o atare modalitate afectează însăşi existenţa actului juridic, în cazul de  faţă existenţa renunţării la despăgubirile materiale. 

Esenţială în analiza chestiunii dublei reparaţii, raportat circumstanţelor factuale ale  cauzei, rămâne interpretarea corectă a mecanismului de producere a efectelor juridice specifice  condiţiei suspensive. 

Este adevărată afirmaţia recurenţilor în sensul că reclamantul deține un titlu de  despăgubire prin echivalent, fiind indemnizat pentru consecinţele încălcării drepturilor sale  garantate de Convenţie. 

În alte cuvinte, este real faptul că există în patrimoniul reclamantului un drept de  despăgubire materială pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietatea imobilului  revendicat. 

Totodată, este însă evident faptul că pendente conditione reclamantul are recunoscut şi  deţine ca atare în patrimoniul său doar dreptul stabilit într-o singură formă de reparaţie, cea prin  echivalent bănesc, iar nicidecum nu cumulează această despăgubire cu restituirea în natură a  imobilului. 

Eveniente conditione, la împlinirea condiţiei suspensive, eveniment reprezentat în speţă  de obţinerea unei hotărâri definitive favorabile în revendicarea imobilului, reclamantul va deţine  în patrimoniul său doar bunul revendicat, asupra căruia poartă dreptul de proprietate ce-i va fi  fost recunoscut definitiv, adică de la acel moment se produce efectul renunţării în discuţie, în  sensul inexistenţei unei a doua forme de reparaţie a prejudiciului, anume satisfacţia echitabilă  acordată de instanța europeană. 

Prin urmare, reclamantul nu cumulează în niciun moment - nici pendente conditione şi  nici eveniente conditione - o dublă reparaţie, fiind vădit nefondată şi critica recurenţilor  referitoare la incidenţa vreunei îmbogăţiri fără justă cauză. 

În absenţa unei interdicţii legale şi în prezenţa unei opţiuni ferme şi consecvente pentru  redobândirea în natură a bunului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută o imposibilitate a  reclamantului de a renunţa la remediul dezdăunării prin echivalent, în favoarea celuilalt remediu,  urmărit a fi obţinut prin hotărârea judecătorească pronunţată în procesul de revendicare, criticile  recurenţilor care susţin contrariul vădindu-se a fi nefondate. 

De asemenea nefondată este şi critica recurenţilor Municipiul Bucureşti şi Primăria  municipiului București referitoare la nesocotirea irevocabilităţii actului juridic unilateral,  prevăzută de art. 1325 coroborat cu art. 1270 alin. (2) din noul Cod civil. 

Aplicarea principiului forţei obligatorii a actului juridic unilateral nu poate avea, în cauza  de faţă, semnificaţia juridică atribuită de recurenți, în sensul că actul reclamantului, de renunţare  la un drept recunoscut în favoarea sa, nu ar putea fi afectat de o condiţie suspensivă, ca  modalitate a actului juridic, nefiind relevată incidenţa vreunei incompatibilități ori interdicţii de a  fi încheiat valabil un act juridic unilateral afectat de o atare modalitate.

37 

De altfel, în situaţia particulară a litigiului pendinte, renunţarea la satisfacţia echitabilă  sub condiţie suspensivă asigură protecţia dreptului legitim al reclamantului de a obţine  proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale şi, deopotrivă, garantează efectivitatea  regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii (reparaţii). 

Raportat considerentelor expuse cu privire la chestiunea dublei reparaţii, Înalta Curte  constată că sunt neîntemeiate toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304  pct. 9 din Codul de procedură civilă. 

În strânsă legătură cu analiza motivului de nelegalitate evocat anterior, Înalta Curte  apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea hotărârii curţii de apel,  sub aspectul problemei de drept sus-amintite. 

Este îndeobşte cunoscut că obligaţia de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un  silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, însă nu poate avea  semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci cuprinde o expunere a  acelor argumente care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi care, prin conţinutul  lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată. 

Or, într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi  convingător, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanţilor-pârâţi şi o  „ascultare” reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării din  perspectiva problematicii dublei despăgubiri, argumentând judicios valenţele principiului  priorităţii restituirii în natură şi ale efectelor actului de renunţare la compensaţia echitabilă sub  condiţie suspensivă, considerente care au condus la concluzia logică a inexistenţei dublei  reparaţii. 

În consecinţă, motivarea hotărârii s-a efectuat cu respectarea atât a exigenţelor art. 261  alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe  marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 part. 1 din Convenţia Europeană a  Drepturilor Omului.  

Ca atare, se vădeşte a fi nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din  Codul de procedură civilă căruia îi sunt subsumate criticile vizând pretinsul viciu de motivare. II.2. Asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare 

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute  de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că  instanţa de apel, pe de o parte, a omis să cerceteze motivul de apel privind caracterul parţial al  nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, a interpretat şi aplicat greşit  dispoziţiile art. 1295 şi ale art. 966 - 968 din Codul civil de la 1864 referitoare la cauza ilicită, în  condiţiile în care nu există reaua-credinţă a pârâtei cumpărătoare şi nici vânzarea bunului altuia,  lipsind identitatea dintre bunul revendicat şi cel înstrăinat prin contract. 

Recursul chematului în garanţie Municipiul Bucureşti şi al pârâtei chemate în garanţie  Primăria municipiului Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304  pct. 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel a  constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită constând în  frauda la lege, cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 – 968 Cod civil, întrucât nu a indicat norma  imperativă eludată, ca element obiectiv al fraudei la lege, a nesocotit principiul prezumţiei bunei credinţe a pârâtei cumpărătoare şi a reţinut greşit identitatea dintre imobilul revendicat şi cel  vândut, în condiţiile în care acesta a suferit în anii 1971 – 1972 lucrări ample de consolidare şi  extindere.

38 

A mai fost invocat ca motiv de ordine publică, de către intimatul-reclamant,  inadmisibilitatea criticilor recurenţilor-pârâţi referitoare la caracterul parţial al nulităţii  contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind invocate omisso medio. 

Înalta Curte are în vedere, sub aspectul problemei de drept luate în analiză, faptul că prin  dezlegările obligatorii ale deciziei de casare nr. 1561/2017 s-a statuat în sensul că este  imprescriptibilă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi  că reclamantul justifică interes în formularea acestei pretenţii, întrucât contractul vizează  imobilul a cărui revendicare o solicită. 

Curtea de apel, în limitele rejudecării apelului statuate prin dezlegările obligatorii ale  deciziei de casare, a păstrat soluţia primei instanţe prin care s-a constatat nulitatea absolută a  contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege şi cauză ilicită. 

În argumentarea motivelor de nulitate absolută reţinute, instanţa de apel a avut în vedere,  în esenţă, reaua-creanță a vânzătoarei pârâte Primăria municipiului Bucureşti care a înstrăinat  imobilul cu intenţia de fraudare a legii, cunoscând că bunul nu-i mai aparţine, ca urmare a  pronunţării deciziei nr. 14 din 16.01.2001, şi că acesta nu a fost construit din fondurile statului,  cum apare menţionat în contract. 

De asemenea, instanţa de apel a argumentat cauza ilicită făcând referire, în privinţa  vânzătoarei, la aspectele reţinute în Hotărârea din 23.06.2009 a Curţii Europene, iar în privinţa  cumpărătoarei pârâte SC B. SRL la faptul că a achiziţionat de la stat un bun despre care ştia,  trebuia să ştie ori putea în mod obiectiv să ştie, prin minime diligenţe, că a fost preluat de statul  comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar nu în condiţii obişnuite,  condiţii care nu sunt prin urmare ireproşabile şi care exclud buna sa credinţă. 

Examinând criticile recurenţilor, Înalta Curte apreciază că este întemeiat numai motivul  de recurs privitor la întinderea efectelor nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în  sensul că s-a respins greşit motivul de apel vizând caracterul parţial al respectivei nulităţii. 

Prealabil examinării propriu zise a criticilor comune de nelegalitate formulate de  recurenţi, Înalta Curte constată că este vădit nefondat motivul de ordine publică invocat de  intimatul-reclamant. 

Astfel, apelanţii-pârâţi au invocat prin motivele de apel caracterul parţial al efectelor  nulităţii contractului, afirmând că imobilul revendicat reprezintă circa 20% din imobilul care a  făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, critică ce a și fost de altfel examinată de  instanţa de apel, ceea ce exclude ipoteza inadmisibilităţii pentru invocarea omisso medio. 

Cu acelaşi titlu preliminar, Înalta Curte observă faptul că ambele recursuri conțin şi critici  de netemeinicie referitoare la împrejurări de fapt stabilite de prima instanţă şi confirmate de  instanţa de apel, pe baza aprecierii probatoriului dosarului, ceea ce excede în mod evident  controlului de legalitate permis în calea de atac a recursului. 

Este vorba despre situaţia de fapt în cadrul căreia s-a reţinut identitatea dintre imobilul  situat în prezent în str. X. nr. 63-65 şi imobilul din titlul reclamantei. 

Tot astfel, mai este vorba despre reţinerea de către instanţa de apel, pe baza aprecierii  probei ştiinţifice, a faptului că imobilul litigios a suferit modificări constructive, care modifică în  interiorul aceluiaşi gabarit amplasarea scărilor de acces parter-etaj şi etaj-mansardă, efectuate cu  ocazia lucrărilor de restaurare şi remodelare din anul 1971, realizându-se şi consolidarea  structurii de rezistenţă; modificările constructive efectuate cu privire la imobil nu reprezintă  extinderi sau construcţii noi, lucrările din anul 1971 constituind lucrări ample de restaurare şi  remodelare, iar lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 9/595742/2007 reprezintă  amenajări interioare şi exterioare, precum şi consolidarea scărilor existente.

39 

Reluând analiza criticilor comune de nelegalitate, Înalta Curte constată că situaţia premisă  a motivului de nulitate absolută pentru cauză ilicită este reprezentat de vânzarea lucrului altuia,  ca operaţiune speculativă, în fraudarea intereselor adevăratului proprietar, supusă prevederilor  art. 966 - 968 din Codul civil de la 1864. 

Or, este îndeobşte cunoscută (primind, de altfel, şi o reglementare expresă în noul Cod  civil, în art. 17 alin. (1) regula generală care ţine de siguranţa circuitului civil – consacrată în  drept prin adagiul nemo dat quod non habet – potrivit cu care nimeni nu poate transmite sau  constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. 

Este de observat faptul că vânzarea în discuţie priveşte un transfer imediat al proprietăţii  (la momentul încheierii contractului – 21.03.2001), iar nu unul ulterior (afectat de  termen/condiţie), iar temeiul legal consemnat în act este reprezentat de H.G. nr. 389/1996 privind  transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor  autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998. 

Însă, potrivit situaţiei de fapt reţinute de curtea de apel, imobilul vândut nu era unul  construit din fondurile statului, care să intre în domeniul de reglementare al actului normativ sus citat, ceea ce evidenţiază cu prisosinţă – contrar criticilor recurenţilor Municipiul Bucureşti şi  Primăria Municipiului Bucureşti - prezenţa elementului obiectiv al fraudei la lege, adică norma  legală imperativă eludată prin încheierea contractului în discuţie. 

De asemenea, aceeaşi situaţie de fapt relevă că imobilul litigios a fost supus în anul 1971  unor lucrări ample de restaurare şi remodelare, precum şi de consolidare a structurii de rezistenţă,  care însă nu reprezintă extinderi sau construcţii noi. 

Ca atare, acesta nu avea regimul juridic care să permită perfectarea valabilă a unui contrat  de vânzare-cumpărare - din perspectiva cerinţelor legale referitoare la lucrul vândut - între  vânzătoarea pârâtă Primăria municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea pârâtă SC B. SRL, care era  la epoca respectivă deţinătoarea spaţiului comercial, în baza contractului de închiriere nr. x/1990,  aspect consemnat în act.  

Dimpotrivă, imobilul constituia deja, după cum s-a expus în detaliu la examinarea  problematicii dublei reparaţii, un „bun actual” recunoscut în patrimoniul reclamantului. Caracterul fraudulos al operaţiunii este reţinut şi de Curtea Europeană în hotărârea de  condamnare din 23.06.2009, în cuprinsul căreia, argumentând încălcarea drepturilor garantate de  Convenţie, prin privarea reclamantului de proprietatea acestui imobil, instanţa de contencios  european a făcut referire la o negare a activităţii instanţelor prin vânzarea bunului în litigiu după  ce fusese stabilită obligaţia de restituire, fiind relevant paragraful nr. 53 în care se arată că „(…)  Curtea observă că contractul de vânzare-cumpărare dintre Primăria municipiului Bucureşti şi  societatea în cauză a fost încheiat la două luni după Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care  dispunea restituirea de către consiliul general a bunului către reclamantă şi, în orice caz, în  timp ce procedura judiciară în discuţie era pe rol (…)”. 

Nu poate fi primită critica recurenţilor referitoare la încălcarea prezumţiei de bună credinţă a cumpărătoarei pârâte SC B. SRL şi, prin aceasta, la nesocotirea dispoziţiilor art. 967  din Codul civil care instituie prezumţia de valabilitate a cauzei actului juridic. 

Este de observat, sub acest aspect, argumentaţia instanţei de apel în sensul că s-a făcut  dovada contrară acestei prezumţii cu caracter relativ, prin probarea relei-credinţe a ambelor părţi. Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel a detaliat diligenţele minimale, în  absenţa cărora, conduita ambelor părţi, inclusiv a cumpărătoarei, nu mai era la adăpostul  prezumţiei de bună-credinţă.

40 

De altfel, prin înseşi criticile din recurs, în susţinerea reprezentării eronate a faptului că  imobilul ar face obiectul H.G. nr. 505/1998, pârâţii recunosc împrejurarea că au „avut cunoştinţă  de autorizaţia de construire”. Or, obiectul autorizaţiei nr.9L/1971 îl constituia restaurarea  imobilului Y. – reparaţii capitale şi amenajări, aspect care contrazice ipoteza de spaţiu comercial  construit din fondurile statului, în condiţiile în care lucrările efectuate în anul 1971 nu au  reprezentat extinderi sau construcţii noi, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lucrări de restaurare şi  remodelare. 

Drept urmare, sunt nefondate criticile recurenţilor referitoare la aplicarea greşită a legii,  care a permis concluzia nevalabilităţii cauzei contractului. 

Înalta Curte reţine însă întemeiat motivul de recurs privitor la întinderea efectelor nulităţii  absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că această sancţiune nu poate fi reţinută  cu caracter total, ci numai cu caracter parţial, în limitele obiectului material al acţiunii în  revendicare, astfel cum au fost ele precizate de reclamant prin cererea din 03.02.2016 şi avute în  vedere de instanţa de apel la admiterea revendicării. 

Este vorba, așadar, de nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare cu  privire la următoarele suprafeţe din imobilul situat în Bucureşti, respectiv: la nivelul parterului  suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1,  poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a  documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru  termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp  suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent  spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie. 

În sensul acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere faptul că sancţiunea nulităţii  absolute este consecinţa reţinerii unei cauze ilicite a contractului, izvorâtă din vânzarea bunului  altuia, în fraudarea intereselor reclamantului proprietar. Or, întinderea dreptului de proprietate al  reclamantului, recunoscut prin efectul admiterii prezentei revendicări, se suprapune doar parţial  peste imobilul ce a făcut obiectul material al contractului de vânzare-cumpărare şi, în  consecinţă, reaua-credinţă a părților contractante nu poate fi reţinută decât în legătură cu  porțiunea din imobil care constituie „lucrul altuia”, asupra căruia au dispus fără drept. 

Apreciind contrariul şi respingând acest motiv de apel invocat de pârâţi, curtea de apel a  pronunţat o hotărâre parţial nelegală, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9  din Codul de procedură civilă şi, respectiv, nefondat cel prevăzut de art. 304 pct. 7, referitor la  omisiunea cercetării acestei critici formulate în subsidiar. 

II.3. Asupra soluţiei date apelului incident  

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de  art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă referitor la încălcarea regulilor de procedură,  argumentându-se, în esenţă, faptul că, pe de o parte, instanța de apel a omis în mod nelegal să  analizeze apelul lor incident, prin care au solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii  în revendicare şi respingerea acesteia ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată având în  vedere efectul achizitiv al cărţii funciare, iar, pe de altă parte, instanța de apel a omis în mod  nelegal să analizeze cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de  pârâtul G., încălcându-se normele procedurale prevăzute de art. 293 şi art. 17 din Codul de  procedură civilă care obligau instanța de apel să se pronunţe şi asupra acestor cereri incidentale,  în momentul în care a schimbat sentinţa primei instanţe şi a admis cererea de revendicare. 

Cu observarea actelor de procedură ale părţilor din etapa judecăţii în primă instanță, ce  interesează motivul de recurs în analiză, Înalta Curte are în vedere că pârâtul G., prin cererea 

41 

reconvenţională (cu precizările ulterioare) formulată în contradictoriu cu reclamantul, a solicitat  respingerea cererii de revendicare ca lipsită de interes, inadmisibilă şi, în subsidiar neîntemeiată,  în considerarea efectului achizitiv al cărţii funciare, precum şi obligarea la despăgubiri civile  reprezentând cheltuieli necesare şi utile şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului.  Prin cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul G. în contradictoriu cu Municipiul  Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, s-au solicitat despăgubiri pentru evicţiune. 

Tribunalul a respins, prin încheierea din 02.10.2013, excepțiile privind lipsa de interes şi  inadmisibilitatea cererii de revendicare, iar prin sentinţa nr. 244 din 24.02.2016 a respins ca  neîntemeiată cererea de revendicare şi ca rămase fără obiect cererile reconvenţională şi de  chemare în garanţie. 

Pârâţii SC B. SRL şi G. au declarat apel principal şi apel incident. 

Prin apelul principal, aceştia au solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul  admiterii excepţiei lipsei de interes în cererile de revendicare şi constatare nulitate absolută a  contractului de vânzare-cumpărare, precum şi a excepţiei prescripţiei în cererea de constatare  nulitate absolută a contractului, iar, în subsidiar, au solicitat schimbarea în parte a sentinţei  atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de constatare nulitate absolută a  contractului de vânzare-cumpărare. 

Prin apelul incident declarat, pârâţii SC B. SRL şi G. au solicitat admiterea excepţiilor  lipsei de interes şi inadmisibilității cererii de revendicare. 

Excepţia lipsei de interes a fost tranşată irevocabil, în sensul respingerii, prin dezlegarea  obligatorie dată prin decizia de casare nr. 1561 din 13.10.2017. 

Instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia ce formează obiectul  recursului de faţă, a respins ca nefondat apelul incident, argumentând, în esenţă, faptul că, deşi  pârâţii au declarat atât apel principal, cât şi apel incident (prevalându-se de calitatea de intimaţi  în apelul principal al reclamantului), totuşi aceştia nu au criticat soluţia primei instanţe date  cererii reconvenționale şi cererii de chemare în garanţie, ci au expus exclusiv apărări/critici cu  privire la cererea principală a reclamantului, pe care prima instanță le-a considerat ca neincidente  în cauză sau neîntemeiate. În consecinţă, soluţia dată cererilor incidentale, de respingere ca  rămase fără obiect, a dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind apelată. 

Examinând criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304  pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate. Astfel, distinct de apelul principal, Codul de procedură civilă reglementează alte două  forme ale apelului - apelul incident şi apelul provocat - în cuprinsul art. 293 şi art. 2931. Potrivit art. 293 alin. (1), „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de  apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la  schimbarea hotărârii primei instanţe”, iar conform art. 2931teza I „În caz de coparticipare  procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces,  intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui  intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță şi care nu este parte în apelul  principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale  juridice din proces”. 

În speţă, partea adversă, reclamantul, a declarat apel principal, fiind nemulţumit de soluţia  de respingere a cererii de revendicare. Drept urmare, exista riscul reformării sentinţei primei  instanţe şi al înrăutăţirii situației juridice a pârâtului G., astfel încât acesta avea interes şi trebuia  să iasă din pasivitate pentru a critica soluţia de respingere, ca rămase fără obiect, a cererii 

42 

reconvenţionale - prin formularea unui apel incident şi, respectiv, a cererii de chemare în garanţie  - prin formularea unui apel provocat. 

Or, deşi au declarat apel incident (şi, distinct, apel principal), în calitatea lor de intimaţi în  apelul principal al reclamantului, totuşi pârâţii SC B. SRL şi G. s-au limitat la a supune analizei  instanţei de apel numai apărări/critici privitoare la modul de soluţionare a cererii principale a  reclamantului şi nu au criticat soluţiile pronunţate de prima instanță cu privire la cererea  reconvențională ori la cea de chemare în garanţie, care au dobândit astfel autoritate de lucru  judecat, aspect reţinut corect de către instanţa de apel. 

În consecinţă, curtea de apel era ţinută a face aplicarea corectă a efectului devolutiv al  apelului, evocat de înşişi recurenţii pârâţi, mai exact a limitelor devoluţiunii fixate prin regula  tantum devolutum quantum apellatum, potrivit cu care instanţa de apel este ţinută să judece în  limitele criticilor formulate prin motivele de apel, consacrată normativ în art. 292 din Codul de  procedură civilă. 

Ca atare, în absenţa criticilor apelanţilor pârâţi referitoare la modalitatea de soluţionare a  celor două cereri incidentale, instanţa de apel nu putea repune în discuţie, din oficiu, cererea  reconvenţională ori cererea de chemare în garanţie. 

Motivul de recurs care susţine contrariul ignoră principiul disponibilităţii ce guvernează  desfăşurarea procesului civil, inclusiv etapa apelului, principiu care configurează limitele  efectului devolutiv al acestei căi de atac, între care şi cea ilustrată de adagiul mai sus-enunţat. 

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanța de apel nu se putea pronunţa şi asupra cererilor  incidentale în discuţie pe tărâmul prevederilor art. 17 din Codul de procedură civilă, care  reglementează un caz de prorogare legală a competenţei în situaţia cererilor accesorii şi  incidentale, întrucât această normă de procedură care reglementează judecata în primă instanță  este potrivnică, în sensul art. 298 din Codul de procedură civilă citat de recurenţi, regulilor  privitoare la efectul devolutiv al apelului, după cum s-a arătat în cele ce preced. 

Reţinând că judecata apelului incident nu a nesocotit regulile de procedură aplicabile,  Înalta Curte a respins ca nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de  procedură civilă. 

Raportat tuturor considerentelor expuse, reţinând întemeiat numai motivul de recurs  prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă referitor la întinderea efectelor nulităţii  absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, respectiv, neîntemeiate toate celelalte critici de  nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, 7 şi 9, Înalta Curte, în  baza dispoziţiilor art. 312 şi art. 314 din Codul de procedură civilă, a admis recursurile declarate  şi a casat în parte decizia atacată, iar în rejudecare a admis apelurile declarate de pârâţii SC B.  SRL şi G. şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, cu consecinţa schimbării în parte a  sentinţei primei instanţe, anume cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect  constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că a constatat  nulitatea absolută parţială a acestuia, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei  atacate.

43 

3. Acțiune în revendicare. Invocarea contractului de subantrepriză pentru lucrări de  construcții ca temei al dobândirii dreptului de proprietate 

 C.civ., art. 563, art. 1851, art. 1852, art. 1874   H.G. nr. 273/1994 

Din interpretarea dispozițiilor art. 1851 și art. 1874 C.civ., care definesc contractul de  antrepriză, rezultă că, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prin cel dintâi, nu se  transferă dreptul de proprietate de la beneficiar la antreprenor, în schimbul unui preț, ci prețul  reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcții sau prestării unui serviciu de către  antreprenor, ambele părți urmărind la încheierea contractului de antrepriză interese  patrimoniale – antreprenorul să primească prețul serviciului sau al lucrării, iar beneficiarul să  primească serviciul sau lucrarea.  

 Acțiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C.civ. - care prevede faptul că  proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl  deține fără drept și că are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul - exercitată  pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra unor lucrări de relocare a unor  construcții, ce reprezintă însăși realizarea obiectului contractului de antrepriză, nu poate fi  mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul  subantreprenorului. De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile H.G. nr. 273/1994 privind  aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor în construcții și instalații aferente, întrucât  subantreprenorul nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a  construcțiilor, ci, eventual, un drept de creanță pentru manopere și materiale, în condițiile legii,  ce ar putea decurge ex contractu. 

  

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 131 din 23 ianuarie 2019 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 22.02.2016, reclamanta  S.C. A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. SPRL, a chemat în  judecată pe pârâta Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - (C.N.A.I.R. S.A.), fosta Companie Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România  S.A – (C.N.A.D.N.R. SA), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să  dispună obligarea acesteia:  

I. în principal, să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie lucrările de construcţii  constând din relocarea conductelor D., aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac-Arad, Lot  2; 

II. în subsidiar, să-i plătească suma de 8.291.334.4 lei, cu TVA inclusă, acest drept de  creanţă fiind interpretat ca alternativă la imposibilitatea restituirii bunului în natură. La termenul de judecată din 27.05.2016, reclamanta a solicitat modificarea cererii de  chemare în judecată, prin extinderea cadrului procesual pasiv și introducerea în cauză și a D.  S.A., în calitate de pârât, fără a motiva în fapt și în drept această cerere și fără a justifica izvorul  pretenţiilor sale față de pârâta D. S.A. 

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 26.01.2017, pronunţată de Tribunalul Arad, s-a respins  acţiunea civilă exercitată şi precizată de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.  SPRL, în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere  Naţionale SA şi SC D. SA, având ca obiect revendicare şi pretenţii.

44 

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate şi admiterea acţiunii introductive  precizată. 

Prin decizia nr. 545/A din 21.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a  II-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă, prin administrator special şi administrator  judiciar, împotriva sentinţei civile nr. 41/2017 a Tribunalului Arad. 

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, prin administrator special şi prin  administrator judiciar, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea  cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de  judecată. 

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că decizia a  fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii,  motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. 

Astfel, la termenul din 21.09.2017, instanţa de judecată, observând lipsa de la apel a  administratorului special şi trecând la verificarea procedurii de citare, a constatat faptul că  aceasta nu a fost îndeplinită. Contrar dispoziţiilor prevăzute de art. 219 alin. (2) C.proc.civ.,  instanţa nu a dispus amânarea judecării procesului, încălcând astfel dreptul la apărare al părţii,  prin nesocotirea dispoziţiilor art. 13 C.proc.civ., art. 240 C.proc.civ., în conformitate cu  dispoziţiile art. 159 C.proc.civ., coroborat cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) C.proc.civ. 

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., s-a raportat la  faptul că decizia recurată este nemotivată în drept, este lipsită de temei legal, pentru că modul în  care este redactată nu permite stabilirea aplicării corecte a legii. Lipsa temeiului legal al deciziei  decurge din lipsa motivării în drept și din inexistenţa normei care să formeze premisa majoră a  silogismului juridic.  

Instanța de apel, afirmând o situaţie de fapt, respectiv că D. este „proprietar de drept”,  trebuia să identifice temeiul legal pentru această situaţie care să susţină întreg silogismul  construit, şi pe care, în mod obligatoriu, trebuia să-l expună în considerentele deciziei. 

De asemenea, instanţa de apel, chiar dacă a motivat decizia pe scurt, trebuia să examineze  în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză prin cererea de apel, să  încadreze situaţia de fapt la normele de drept aplicabile şi nu doar să emită concluzii asupra  hotărârii pronunţate de instanţa de fond. 

Problemele punctuale supuse atenţiei prin cererea de apel, precum lipsa argumentelor  legale (texte de lege) care să susţină situaţia de fapt identificată de judecătorul fondului,  interpretarea eronată a procesului-verbal de recepţie, prin care s-a stabilit o situaţie de fapt  inexactă (transmiterea proprietăţii), pronunţarea asupra unor chestiuni care nu s-au cerut (dreptul  de creanţă) au fost ignorate. 

Astfel, în cuprinsul deciziei nu se regăsesc o motivare proprie, o analiză şi un argument  legal, identificat de instanţa de apel, pentru situaţia de fapt constatată, care să ducă la concluzia  că constructorul unui bun imobil are în patrimoniu un drept de creanţă, şi nu un drept de  proprietate. 

Deoarece apelul este o cale devolutivă, trimiterea pe care o face instanţa la „dispoziţiile  legale aplicabile speţei”, precum şi la motivele de fapt şi de drept pe care le-a invocat instanţa de  fond, (de altfel, contestate prin cererea de apel) nu reprezintă o motivare corespunzătoare. 

Aşadar, pentru a ajunge la concluzia că apelul formulat de reclamantă este nefondat,  instanţa avea obligaţia să analizeze atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cererea reclamantei şi  probatoriul administrat şi, analizând aceste aspecte, să motiveze în drept situaţia de fapt reţinută, 

45 

cu privire la faptul de ce apelanta nu (mai) are un drept de proprietate asupra bunului imobil și de  ce D. este proprietarul de drept al acestui bun, fapt contestat de către apelantă. Recurenta a invocat și faptul că, din hotărârea instanţei de apel, trebuia să rezulte că a  avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanţă, că a reapreciat probele administrate de  acea instanţă, că, eventual, a readministrat unele dintre acele probe şi că, astfel, a pronunţat o  hotărâre de fond proprie, deoarece, potrivit art. 476 C.proc.civ., „apelul exercitat în termen  provoacă o noua judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept”,  iar, potrivit art. 477 alin. (2) C.proc.civ., „devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză,  atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la  anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”. 

Or, instanţa de apel s-a rezumat la a analiza motivele de apel raportat strict la  considerentele instanţei de fond, nu a analizat probele noi depuse de reclamantă, respectiv  înscrisurile, şi a respins proba cu expertiza tehnică, considerând că nu este utilă soluţionării  cauzei. 

Recurenta a invocat și principiului disponibilităţii, conform căruia reclamantul este cel  care stabileşte cadrul procesual, în baza art. 9 alin. (2) C.proc.civ., iar „în contextul în care  instanţa considera necesar să recalifice juridic un anumit act sau fapt, acesta avea obligaţia să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a contractului, conform dispoziţiilor art. 22  alin. (4) C.proc.civ., lucru care nu s-a întâmplat. 

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea sau  aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.  8 C.proc.civ., astfel încât se încalcă prevederile art. 44 din Constituţie şi se realizează o greşită  aplicare a dispoziţiilor Codului civil cu privire la dobândirea şi transmiterea dreptului de  proprietate. 

Astfel, acţiunea formulată de reclamantă este o acţiune în revendicare, iar contractul de  subantrepriză trebuie privit ca titlul în baza căruia constructorul devine proprietar. S-a stabilit în practică şi în doctrina judiciară faptul că, prin „titlu”, în această materie, se  înţelege actul juridic sau actul jurisdicţional, translativ sau declarativ, care generează o prezumţie  relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă sau că, prin „titlu”, trebuie înţeles  înscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate, legea, convenţia de  orice fel cu un astfel de „obiect”. 

Temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate îl reprezintă contractul de  subantrepriză, deoarece, conform art. 1851 C.civ., „prin contractul de antrepriză, antreprenorul se  obligă, pe riscul său, să execute o anumită lucrare materială sau intelectuală sau să presteze un  anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ”. 

Aşadar, dacă la vânzare-cumpărare, elementul definitoriu al contractului îl constituie  transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru un preţ, în cazul  contractului de antrepriză şi subantrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o  lucrare sau să presteze un serviciu pentru beneficiar. Prin urmare, elementul definitoriu al acestui  contract este construirea unui bun şi abia apoi transferul dreptului de proprietate către beneficiar. 

Or, legea instituie o prezumţie legală de proprietate în favoarea celui care suportă riscul  pieirii bunului, conform art. 558 C.civ. Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a  fost asumat de o altă persoană sau dacă, prin lege, nu se dispune altfel. 

Din interpretarea art. 1855 C.civ., coroborat cu 1878 C.civ., rezultă că legiuitorul a  derogat de la principiile generale instituite de art. 1674 C.civ., care stabilesc că proprietatea se  strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost 

46 

predat ori preţul nu a fost plătit încă, deoarece riscurile trec asupra beneficiarului de la data  recepţiei provizorii la terminarea lucrării. Or, după principiile de drept, riscul pieirii bunului e  strâns legat cu calitatea de proprietar, cu alte cuvinte este un corelativ al dreptului de proprietate. 

Astfel, chiar dacă părţile au convenit, încă de la momentul contractării, asupra bunului şi  preţului, transferul dreptului de proprietate nu se poate realiza decât după execuţie, deoarece  „bunul”, neconstituind încă un corp cert, nu poate trece în proprietatea beneficiarului până la  recepţie, fapt care, sigur, are de la lege atributul de a da obiectului vândut individualitatea care îi  lipseşte. În acest sens, sunt mai mult decât concludente dispoziţiile cuprinse în Anexa nr. 5 din  Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente  acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994. (Proprietar - după încheierea procesului-verbal de  recepţie de la terminarea lucrărilor, investitorul poarta denumirea generica de proprietar”). De  aceea, nu trebuie confundat caracterul obligatoriu al contractului cu transferul de proprietate care  antrenează şi transferul riscurilor. 

Un alt argument care vine în sprijinul celor afirmate mai sus îl reprezintă dispoziţiile art.  1857 C.civ. care precizează că „antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele  sale”, iar în cazul în care, „anterior recepţiei, lucrarea piere sau se deteriorează, din cauze  neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe  cheltuiala sa”. 

Aşadar, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, antreprenorul procură  materialele pe cheltuiala sa şi rămâne proprietarul lor până la recepţie.  

De asemenea, o importanţă deosebită îl are stabilirea caracterului contractului, astfel, în  doctrina de specialitate, s-a stabil faptul că, prin natura sa, contractul de antrepriză de lucrări este  un contract cu executare uno ictu, deoarece obiectul acestuia îl constituie executarea integrală a  unei lucrări determinate prevăzute într-un singur proiect, neavând importanţă modul în care se  face plata, respectiv prin prestaţii succesive sau dintr-o dată. Argumentul legal care stă la baza  acestei clasificări îl reprezintă dispoziţiile art. 1864 C.civ., „atunci când obiectul contractului este  o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei  întregii lucrări, dacă, prin lege sau contract, nu se prevede altfel”. 

Aşadar, chiar dacă este vorba de un contract cu executare instantanee, este posibil ca  scopul urmărit de părţi să nu fie realizat imediat, la data încheierii contractului, caracterul  contractului fiind imprimat de obiectul acestuia, părţile având dreptul să stabilească termenul la  care se va preda lucrarea, (contract cu executare uno ictu afectat de un termen suspensiv). 

Conform art. 1.2 din contractul de subantrepriză nr. x din 15.03.2013, antreprenorul  general (E. Gmbh) se obligă „să preia toate lucrările executate cantitativ, dar şi calitativ, după îndeplinirea tuturor condiţiilor de recepţie, prin semnarea actelor necesare (procese - verbale de  lucrări ascunse, de recepţie preliminară, etc.). 

Preluarea nu se face succesiv şi, prin urmare, nu se poate acredita ideea că, prin facturile  emise, s-a transmis şi dreptul de proprietate de la subantreprenor către antreprenorul general,  deoarece, până la finalizarea integrală a bunului, acesta nu este individualizat, aflându-ne practic  în situaţia vânzării unui bun viitor. Art. 1658 C.civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun  viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. 

În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte  funciară. 

Conform convenţiei părţilor, respectiv art. 5.1 din contractul de subantrepriză nr. x din  15.03.2013, recepţia la terminarea lucrării nu se poate efectua decât după prezentarea tuturor  documentelor legale întocmirii cărţii tehnice, iar, conform dispoziţiilor art. 5.2, paragraful 2 şi 3, 

47 

„responsabilitatea convocării recepţiei la terminarea lucrărilor revine subantreprenorului.  Recepţia la terminarea lucrărilor se consideră realizată numai în urma semnării procesului-verbal  de recepţie fără obiecţiuni de către deţinătorul de utilităţi, de către reprezentanţii desemnaţi în  acest sens de către antreprenorul general, precum şi de către reprezentanţii subantreprenorului.” 

Dacă instanţa de fond a motivat transmiterea dreptului de proprietate de la subantreprenor  la beneficiar prin faptul că s-a realizat recepţia lucrării, (fapt contestat, de altfel, prin cererea de  apel şi pentru care a solicitat suplimentarea probatoriului administrat cu înscrisuri şi, de  asemenea, a solicitat proba cu expertiza, în temeiul art. 478 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel  nu motivează în niciun fel concluzia că D. este „proprietarul de drept” al conductelor. 

Prin folosirea verbului „a omite” care înseamnă „a lăsa intenţionat la o parte”, „a neglija”,  instanţa lasă să se înţeleagă că această situaţie nu trebuie demonstrată, or, în acest context,  singura explicaţie care s-ar deduce în mod logic ar fi că aceasta este stabilită de lege. Însă,  dispoziţiile art.14 din Legea petrolului nr. 238/2004 sunt foarte clare „Sistemul naţional de  transport al petrolului este aflat în proprietatea publică a statului şi este de importanţă strategică”,  iar, potrivit art. 15 din aceeaşi lege, se prevede faptul că: (i) Prin derogare de la prevederile pct. I  sub pct. 17 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările  şi completările ulterioare, investiţiile efectuate din surse proprii ale titularului, concretizate în  bunuri noi, similare celor prevăzute la art. 14, dar care nu fac parte din sistemul naţional de  transport al petrolului, au regimul juridic de bunuri proprietate privată şi se pot conecta la acesta. 

Aşadar, D., nefiind proprietarul de drept al conductelor, a mundo conditio, instanţei de  apel îi revenea obligaţia de a stabili exact situaţia de fapt care a dus la transmiterea dreptului de  proprietate, bineînţeles, cu arătarea normelor de drept incidente. 

Printr-o altă critică s-a susținut că instanţa săvârşeşte un „exces de putere”, motiv de  casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., atunci când, fie pronunţă o  hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea  săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege. În  opinia recurentei, aceasta s-ar putea produce în una dintre următoarele forme: instanţa săvârşeşte  un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face;  consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legiuită altor texte; critică pe  legiuitor; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii  generale. 

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, deşi textul legal prevăzut în  Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii  aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, este unul foarte clar cu privire la momentul  transmiterii dreptului de proprietate, instanţa de apel contestă acest text legal, considerând că  „dreptul antreprenorului este unul de creanţă pentru manoperă şi materiale”. 

Or, în materia contractului de antrepriză şi subantrepriză, dreptul de creanţă al unei  persoane juridice se naşte doar în situaţia în care bunul este realizat şi atunci când se face  recepţia la terminarea lucrării. 

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: 

Asupra motivului de recurs prin care se invocă încălcarea dispozițiilor legale privind  procedura de citare a administratorului special al reclamantei pentru termenul de judecată din  21.09.2017, instanţa de recurs îl consideră nefondat, întrucât se poate constata că, la acel termen,  reclamanta a fost reprezentată de consilier juridic X., iar administratorul special a fost citat la  sediul indicat, conform citației existente la dosar, pe care apare mențiunea „destinatar mutat de la  adresă”. 

48 

În conformitate cu dispozițiile art. 172 C.proc.civ., dacă în cursul procesului una dintre  părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând  locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare  recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se  înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această  încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc  de citare. 

Or, reclamanta și-a indicat sediul în cererea de apel, iar procedura de citare s-a efectuat la  acel sediu, astfel încât sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 172 C.proc.civ., coroborate cu  dispozițiile art. 178 alin. (2) C.proc.civ., interpretat per a contrario, potrivit cărora nulitatea  relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost  cauzată prin propria faptă.  

Mai mult, la termenul de judecată menționat, reclamanta apelantă a fost reprezentată de  consilier juridic, persoană cu studii juridice, care nu a invocat nicio neregularitate procedurală, în  condițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., care prevede că, dacă legea nu prevede altfel,  nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în timpul judecății, la  termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu a fost prezentă, la termenul de  judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond. 

Asupra motivului de recurs prin care se critică nemotivarea deciziei apelate, Înalta Curte  apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. care reglementează  conținutul hotărârii judecătorești și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului  care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanție  procesuală esențială, întrucât instanța de apel a expus argumentele de fapt şi de drept care au  determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății. 

În susținerea acestui motiv, recurenta ignoră un principiu esențial de drept, potrivit căruia  cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio). Or,  declanșând un demers judiciar de natură civilă, prin care recurenta tinde să demonstreze un drept  de proprietate, corelativ cu negarea dreptului de proprietate al intimatei D., reclamanta este cea  care trebuie prioritar, prin mijloace procesuale specifice, să realizeze o demonstrație a celor  invocate, și nu să pretindă instanței o anume demonstrație, exclusiv în sensul recunoașterii  acestui drept.  

În același sens, instanța de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât  cea agreată de recurenta reclamantă a probelor administrate în cauză si a dispozițiilor legale  incidente nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.  

Examinând motivul de recurs prin care se critică faptul că decizia a fost dată cu  încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art.  488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., ceea ce ar determina încălcarea prevederilor art. 44 din  Constituţie, realizându-se și o greşită aplicare a dispoziţiilor Codului civil cu privire la  dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate, instanța de recurs reține următoarele: 

Recurenta reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în revendicare având ca obiect  lăsarea în deplină proprietate a lucrărilor de construcții constând din relocare conducte D. SA,  aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac – Arad, lotul 2, iar în ipoteza imposibilității  restituirii bunului în natură, obligarea intimatei la plata sumei de 8.291.334.4 lei, cu TVA  inclusă, invocând ca titlu de proprietate contractul de subantrepriză nr. x din 15.03.2013,  încheiat cu E. GmbH, în calitate de antreprenor general, despre care afirmă că trebuie privit ca  titlul în baza căruia constructorul lucrărilor devine proprietarul acestora.

49 

Din analiza acestui contract de subantrepriză rezultă că obiectul său este efectuarea  lucrărilor de instalații constând în relocarea conductelor D. SA la obiectivul Autostrada Nădlac – Arad, lotul 2, iar nu în construirea acestor conducte, beneficiarul lucrării fiind intimata CNAIR  S.A. (fostă CNADNR S.A.). În același sens, în însăși cererea de chemare în judecată se specifică  expres că, sub aspectul naturii juridice, contractul în baza căruia reclamanta a efectuat lucrările  este un contract de antrepriză pentru lucrări de construcții, cu toate consecințele juridice ce  decurg din această calificare. 

Anterior contractului de subantrepriză, în anul 2011, între intimata CNADNR S.A., în  calitate de beneficiar, și E. GmbH, în calitate de antreprenor a fost încheiat un contract de  antrepriză pentru proiectare și execuție autostradă Arad – Nădlac, Lot 2, km 22+218 – km  38+882.  

După intrarea în insolvență a antreprenorului E. GmbH, la data de 9.07.2013, contractul  de antrepriză a fost reziliat, iar plățile efectuate de intimata CNADNR S.A. către această  societate au fost sistate, fiind achitate doar facturile certificate; ulterior, la data de 26.09.2014, s a încheiat un nou contract de antrepriză, cu același obiect, lucrările fiind finalizate de noul  antreprenor, astfel că, la data de 10.07.2015, s-a încheiat procesul-verbal de recepție între noul  antreprenor și beneficiar. 

În drept, art. 1851 C.civ. prevede că, prin contractul de antrepriză, antreprenorul se  obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială sau intelectuală, sau să  presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț. 

Potrivit art. 1874 C.civ., prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, ca  specie a contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii,  necesită eliberarea autorizației de construcții. 

Prin contractul de subantrepriză, reglementat de art. 1852 C.civ., antreprenorul poate  încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți sau elemente ale lucrării  sau serviciilor, cu excepția cazului în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea  persoanei sale (intuitu personae). Subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru  contractul de antrepriză. 

În consecință, din interpretarea acestor definiții legale, rezultă că ceea ce deosebește  contractul de antrepriză de contractul de vânzare-cumpărare este chiar faptul că, prin cel dintâi,  nu se transferă dreptul de proprietate de la beneficiar la antreprenor, în schimbul unui preț, ci  prețul reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcții sau prestării unui serviciu de către  antreprenor, ambele părți urmărind la încheierea contractului de antrepriză interese patrimoniale  – antreprenorul să primească prețul serviciului sau al lucrării, iar beneficiarul să primească  serviciul sau lucrarea.  

În acest context legal, nu se poate susține în mod valid de către recurenta reclamantă un  drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a conductelor ce ar decurge din contractul de  subantrepriză nr. x din 15.03.2013. Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii  decurge din însăși înscrisurile depuse la dosar de recurentă, în fața primei instanțe, din care  rezultă că, în procesul de conciliere cu intimata CNAIR SA (fostă CNADR SA), obiectul  pretențiilor sale consta în suma de 7.196.498,25 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor  executate pentru relocarea conductelor D. SA, la obiectivul proiect autostrada Nădlac –Arad, lot  2 și, nicidecum, un drept de proprietate asupra conductelor preexistente. 

În plus, dacă reclamanta neagă dreptul de proprietate al intimatei D. SA, despre care în  cauză nu s-a stabilit cu certitudine dacă este proprietar sau concesionar al conductelor petroliere,  în sensul Legii nr. 238/2004, dar s-a dovedit că era, cel puțin în calitate de transportator de 

50 

produse petroliere și deținător legal al acestor conducte petroliere, afectată de procedura de  expropriere declanșată de intimata CNAIR SA, motiv pentru care s-a și impus relocarea  conductelor în litigiu și, oricum, era terț în raport de contractele de antrepriză și subantrepriză,  recurenta nu explică care sunt rațiunile pentru care a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate  de pârâtă, și nu a introdus o acțiune în revendicare împotriva statului care este proprietar asupra  bunurilor existente în domeniul public.  

Tot astfel, aspectele ținând de caracterul contractului de antrepriză de lucrări de a fi cu  executare instantanee, uno ictu, sau cele privind riscul contractual, invocate de către recurentă,  nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, cel al unei acțiuni în revendicare, ci exclusiv pe  terenul unei răspunderi contractuale, astfel încât acestea vor fi privite ca străine cauzei. 

În consecință, acțiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C.civ. - care  prevede faptul că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o  altă persoană care îl deține fără drept și că are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este  cazul - exercitată pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra unor lucrări de  relocare a conductelor, ce reprezentau însăși realizarea obiectului contractului de antrepriză  reziliat, nu poate fi mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată  în patrimoniul recurentei și nici asupra unui pretins drept de creanță ce ar rezulta din convertirea  bunului imobil, pierit sau care nu mai poate fi restituit în natură, în bani, cum, în mod nelegal,  susține recurenta.  

În același sens, nu sunt incidente în cauză nici prevederile H.G. nr. 273 din 14.06.1994  privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor în construcții și instalații aferente,  întrucât subantreprenorul nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a  conductelor, ci, eventual, un drept de creanță pentru manopere și materiale, în condițiile legii, ce  ar putea decurge ex contractu. 

Critica privind încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil,  precum și a efectului devolutiv a apelului este, în opinia instanței de recurs, una formală, pentru  că nu este susținută de argumente care să justifice în ce modalitate instanța de apel a schimbat  obiectul sau cauza juridică a cererii deduse judecății, ci, dimpotrivă, aceasta a examinat apelul în  limitele devoluțiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispozițiile art.  477 și art. 478 C.proc.civ. 

În același sens, împrejurarea că instanța de apel a confirmat caracterizarea corectă a  acțiunii civile exercitate de reclamantă și situația de fapt stabilită de prima instanță, în absența  oricăror probe contrare și determinante, ce ar fi putut fi solicitate de către reclamanta apelanta în  acea etapă procesuală, reprezintă însăși concretizarea regulii înscrise în art. 479 C.proc.civ.  privind obligația instanței de apel de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de  fapt și aplicarea legii de către prima instanță. 

Motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanța de apel săvârșește un abuz de  putere atunci când consideră că „dreptul antreprenorului este unul de creanţă pentru manoperă şi  materiale”, nesocotind în acest mod textul legal prevăzut în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14  iunie 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G.  nr. 273/1994, care prevede că, după încheierea procesului-verbal de recepţie de la terminarea  lucrărilor, investitorul poarta denumirea generică de proprietar, instanța de recurs consideră că  este, de asemenea, nefondat. 

Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, intrinsecă acestui motiv de  recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau 

51 

legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța  judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.  

Or, argumentele în respingerea acestei teze se raportează la faptul că nu i se poate reproșa  instanței de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar  operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor  de judecată și sunt inerente procesului decizional, doar în absența realizării acestor operațiuni,  putându-se invoca dispozițiile art. 5 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate  refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.  

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de recurs în ansamblul lor sunt  nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamanta  SC A. SA, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. SPRL, împotriva  deciziei nr. 545/A din 21.09.2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă. 

Notă: H.G. nr. 273/1994 a fost modificată prin H.G. nr. 343/2017, publicată în M. Of. nr. 406 din  30 mai 2017. 

4. Expropriere. Noțiunile de ”prejudiciu decurgând din expropriere” și ”despăgubiri”  cuvenite expropriatului. Actualizarea sumei reprezentând prețul exproprierii cu indicele  prețului de consum. Respingerea cererii privind acordarea dobânzii legale 

 Legea nr. 33/1994, art. 26  Constituția României, art. 44 

Beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii, sub forma  valorii indexate a despăgubirii cu indicele prețului de consum și a dobânzii legale, nu se înscrie  în noţiunea de prejudiciu la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciile  fiind, în accepțiunea textului, cele care decurg în mod direct din măsura exproprierii, cum ar fi  pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului rămas în proprietate,  din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică, daunele provocate de  lucrările de expropriere restului proprietăţii neafectată de măsura legală a exproprierii, etc.  

Valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii are ca scop  menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul  acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională.  Astfel, reclamantul este îndreptățit la acordarea acestei sume, însă nu cu titlu de prejudiciu  cauzat prin expropriere, ci ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine, în sensul art. 44 alin.  (3) din Constituție, în schimbul terenurilor ce i-au fost expropriate. 

Cât priveşte dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a  despăgubirii, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă  teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. Aceasta, întrucât mecanismul conceput  de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include posibilitatea pentru cel expropriat  de a contesta despăgubirea oferită de expropriator şi deschide calea ca aceasta să fie  determinată pe cale judiciară chiar şi după ani de zile de la realizarea obiectivului de utilitate  publică, nu justifică reţinerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului în plata sumei de 

52 

bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării definitive a acesteia se  acceptă (de ambele părţi) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al exproprierii efective. 

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 147 din 30 ianuarie 2019 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6 iunie 2008,  reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania  Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea Hotărârilor Comisiei  pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 nr. 1 şi nr. 2 din data de 27.05.2008 şi stabilirea sumei  cuvenite cu titlu de despăgubire. 

Prin sentinţa nr. 239 din 3.03.2014 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în  parte acţiunea, a anulat în parte Hotărârea nr.1/2008 emisă de pârâta Compania Naţională de  Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, sub aspectul cuantumului despăgubirilor şi a  stabilit obligaţia pârâtei Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România  SA de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 1.537,76  mp situat în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în  echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective; a anulat în parte Hotărârea nr. 2/2008 emisă  de aceeaşi pârâta, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, şi a stabilit obligaţia acesteia de a  plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 2.560,85 mp situat  în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe el în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei,  la cursul BNR din ziua plăţii efective; a respins ca neîntemeiate, în rest, pretenţiile reclamanţilor. 

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Ministerul Public-Parchetul de pe lângă  Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul stabilirii  cuantumului despăgubirilor pentru imobilului expropriat şi al acordării de despăgubiri  reprezentând prejudiciul adus proprietarului ca urmare a exproprierii. 

Reclamanţii au formulat cerere de aderare la apelul declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând modificarea în parte a hotărârii instanţei de  fond sub aspectul încuviinţării cererii de despăgubiri constând în beneficiul nerealizat decurgând  din realizarea defectuoasă a procedurii de expropriere. 

Prin întâmpinare, reclamanţii au invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia  inadmisibilităţii apelului Ministerului Public, iar, în subsidiar, respingerea acestuia. Prin decizia nr. 297/A din 22.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi  pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia lipsei de interes şi pe cea a  inadmisibilităţii apelului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul  Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, a admis apelul declarat de  Ministerul Public şi cererea de aderare la apel a reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în  sensul că a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti reclamanţilor următoarele sume: - 4.405.189 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat; - 572.669 lei, reprezentând  contravaloarea investiţiilor expropriate; - 1.374.387 lei, reprezentând valoarea imobilelor  expropriate actualizată cu indicele preţurilor de consum; - 1.863.676,13 lei, reprezentând  dobândă legală pe perioada mai 2008-iunie 2017; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul. Recurenţii-reclamanţi au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,  formulând următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate:  

Instanţa de apel a diminuat cuantumul despăgubirilor cu 20% fără a exista normă legală  în acest sens şi fără a indica motivul pentru care a dispus această diminuare. Singurul argument 

53 

este acela că în cauză este vorba de persoane fizice, iar nu juridice, fără a stabili însă relevanţa  acestui aspect din perspectiva cuantumului despăgubirii. 

Aşa cum s-a arătat şi în obiecţiunile la expertiză, diminuarea despăgubirilor este nelegală,  întrucât pe de o parte, actul normativ indicat (O.G. nr. 9/2000) este abrogat, iar pe de altă parte,  atât acesta cât şi actul care l-a înlocuit (O.G. nr. 13/2011) se referă la raporturi contractuale,  când acestea sunt civile şi nu comerciale. Or, în speţă nu există un raport contractual, ci o  obligaţie de despăgubire a Statului, urmare a exproprierii, ce îşi are izvorul în Legea nr. 33/1994. 

În acest mod, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la obiecţiunile formulate şi nu a  răspuns criticilor reclamanţilor. 

Instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize, deşi nu exista un motiv legal de  desfiinţare a primului raport. 

Instanţa de fond a soluţionat cauza pe baza contextului normativ de la momentul  respectiv, sens în care nu se poate reţine că hotărârea acesteia ar fi fost lovită de vreun motiv de  nelegalitate. 

Existenţa Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu atrage nelegalitatea hotărârii de  fond, iar normele la care aceasta se referă nu sunt procedurale, ca intrarea lor în vigoare să fie de  imediată aplicare. 

Mai mult, noul raport de expertiză a luat în calcul doar 6 contracte de vânzare-cumpărare,  înlăturându-le pe toate celelalte, astfel încât raportul nu a reflectat condiţiile reale de piaţă,  creându-se o medie a preţurilor practicate, nerelevantă în cauză. 

Instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, toate celelalte metode de evaluare a  prejudiciului şi nu a luat în considerare faptul că reclamanţii au activitate comercială permanentă,  că sunt investitori şi că restul terenului neexpropriat are destinaţie economică. 

Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri  Naţionale din România SA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ. şi a  precizat că acesta este îndreptat împotriva încheierii din 8.03.2018 şi a deciziei pronunţate în  apel. Acest recurent a solicitat ca, în urma judecării recursului, să fie admis apelul în întregime şi  pe fond să fie înlăturată dispoziţia instanţei de apel referitoare la actualizarea sumelor stabilite cu  titlu de despăgubiri cu indicele preţurilor de consum şi a dobânzii legale pe perioada mai 2008 - iunie 2017. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de aderare la apel formulată de  reclamanţi, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. 

În susţinerea recursului, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate: - Instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut (art. 304.pct.6 C.proc.civ.), în sensul că  reclamanţilor li s-a acordat ceea ce nu s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată ori prin  cererea de aderare la apel, respectiv actualizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire cu  indicele preţului de consum şi cu dobânda legală. Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că  reclamanţii nu şi-au modificat pretenţiile în condiţiile art. 132 C.proc.civ., ei neformulând o  cerere de actualizare cu indicele preţurilor de consum şi cu dobânda legală a sumelor stabilite de  către instanţă sau expropriator cu titlu de despăgubiri. 

Cât priveşte cererea de aderare la apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe  lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanţii au solicitat „modificarea în parte a hotărârii instanţei de  fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a  realizării defectuoase a procedurii de expropriere”. 

Nu putea fi primită direct în apel o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin  cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin.(2) 

54 

C.proc.civ. are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în faţa  primei instanţe şi care au devenit scadente după pronunţarea hotărârii de primă instanţă. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a  dispoziţiilor art. 293, 294, 296 C.proc.civ. şi a art. 9 din Legea nr. 198/2004. Intimaţii-reclamanţi nu puteau să adere la apelul Ministerului Public dacă prin această  cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, or prin cererea de aderare s-a solicitat  modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri  reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a realizării defectuoase a procedurii de expropriere.  Prin urmare, reclamanţii nu au dorit schimbarea soluţiei instanţei de fond, decât în parte şi  admiterea cererii de despăgubire. 

Instanţa de control judiciar ar fi trebuit sa respingă cererea de aderare la apel, în principal,  ca fiind lipsită de interes iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. 

Şi dacă s-ar accepta faptul ca reclamanţii puteau solicita actualizarea despăgubirii cu  indicele preţului de consum şi cu dobânda legală în faza procesuală a apelului, faţă de dispoziţiile  art. 294 alin. (2) C.proc.civ., solicită să se observe că acest text legal priveşte exclusiv sume ivite  după darea hotărârii instanţei de apel. Or, sumele consemnate de către expropriator în temeiul  Legii nr. 198/2004 la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi. 

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 care reglementează  modalitatea prin care expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii poate contesta  despăgubirea stabilita de către expropriator. 

La data de 7.06.2018 s-a formulat întâmpinare, la recursul declarat de recurentul-pârât, de  către recurentul-reclamant B. care a susţinut că acest recurs este lipsit de interes în partea  privitoare la prejudiciul cauzat prin expropriere. 

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, a precizat că prin cererea de chemare în  judecată a solicitat acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea imobilelor expropriate  plus prejudiciul suferit în urma exproprierii. Dobânzile reprezintă doar una din modalităţile de  despăgubire, iar în condiţiile în care prejudiciul a fost cerut, este evident că instanţa a fost legal  învestită. Şi dacă reclamanţii nu ar fi învestit în mod expres instanţa cu un petit privind  prejudiciul, aceasta ar fi fost obligată ex lege să analizeze şi să stabilească valoarea prejudiciului,  dar şi să îl acorde. În plus, modalitatea de calcul a prejudiciului este atributul instanţei, în acest  scop fiind administrată proba cu expertiza. 

Asupra cererii de aderare la apel, susţine că aceasta este admisibilă în raport de  dispoziţiile art. 293 C.proc.civ. 

În şedinţa publică din 12.06.2018, recurentul-reclamant B. a invocat, prin apărător,  motivul de recurs de ordine publică relativ la nulitatea apelului declarat de Ministrul Public faţă  de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege . 

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, recurenţii-reclamanţi au invocat, pornind de la  aceeaşi argumentare care a fundamentat şi excepţia lipsei de interes a recursului declarat de  pârât, excepţia de inadmisibilitate a aceluiaşi recurs. 

Analizând cauza sub toate aspectele puse în discuţie prin recursurile formulate, dar şi  în raport de apărările susţinute de părţi în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte reţine  următoarele: 

Sunt nefondate excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii recursului declarat de  Statul român, prin CNAIR SA, excepţii invocate de recurentul-reclamant B. pe cale de  întâmpinare şi de către ambii recurenţi-reclamanţi cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor. Se  reţine că acestea au fost fundamentate pe împrejurarea că pârâtul nu a exercitat calea de atac a 

55 

apelului împotriva hotărârii de primă instanţă care, deşi a fost reformată în apelul exercitat de  Ministerul Public, a stabilit un cuantum mai mic al despăgubirii decât cea acordată prin hotărârea  tribunalului. Chiar astfel fiind, Înalta Curte reţine că interesul procesual al unei părţi în  exercitarea unei căi de atac este subordonat interesului său procesual dat de ansamblul litigiului.  Or, ceea ce omit recurenţii-reclamanţi când susţin aceste excepţii este tocmai poziţia procesuală a  Statului român – prin CNAIR, ca iniţiator al procedurii de expropriere, şi care, din calitatea sa de  pârât/intimat în proces a formulat, pe parcursul acestuia, apărări prin care a tins la respingerea  acţiunii reclamanţilor şi la menţinerea celor două hotărâri contestate, privitoare la stabilirea  despăgubirilor cuvenite din expropriere. 

Chiar dacă în calea de atac a apelului pârâtul nu s-a manifestat în mod activ, cum ar fi  fost firesc în raport de rezultatul judecăţii în primă instanţă şi de poziţia sa procesuală,  neformulând nici apel şi nici măcar apărări pe cale de întâmpinare, se constată totuşi că acesta nu  a abandonat poziţia sa defensivă, prin care a tins la menţinerea celor două hotărâri contestate de  reclamanţi, astfel cum rezultă din cererea de probatorii depusă la dosar la 28.01.2016 şi prin care  a susţinut, printre altele, că „raportul de evaluare realizat de către expropriator a fost întocmit în  mod corect, întrucât valoarea menţionată în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 1 şi nr. 2  din data de 27.05.2008 ţine cont de suprafaţa efectivă de teren expropriată, de destinaţia corectă  a terenului, cât şi de valoarea corectă la care se vând efectiv imobilele în zonă”. 

Cum, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a  refăcut judecata de primă instanță sub toate aspectele şi a stabilit un alt cuantum al  despăgubirilor apreciat ca fiind cuvenit reclamanţilor, în care a fost inclusă şi componenta  prejudiciului cauzat acestora prin expropriere (element ce lipsea hotărârii tribunalului, care, în  considerentele sentinţei pronunţate, a înlăturat „celelalte pretenţii formulate de reclamanţi”  vizând prejudiciul suferit în care s-ar include beneficiul nerealizat decurgând din lipsa de  folosinţă a preţului exproprierii), este deplin justificat interesul pârâtului de a exercita recursul şi  este deplin admisibilă această cale de atac, promovată în circumstanţele arătate, împotriva  hotărârii ce a finalizat judecata în apel. 

Pentru aceste considerente, vor fi respinse ca nefondate cele două excepţii procesuale  analizate. 

Cât priveşte recursurile formulate, acestea vor fi analizate în ordinea dată de problemele  de drept pe care le ridică. 

Se reţine în acest sens că, la termenul de judecată din 12.06.2018, recurentul-reclamant a  invocat ca motiv de ordine publică, nulitatea apelului declarat de Ministerul Public faţă de lipsa  semnării sale de către o persoană prevăzută de lege. Acest motiv se impune a fi cercetat cu  prioritate deoarece are aptitudinea de a influenţa baza de analiză a judecăţii în recurs, având în  vedere pe de o parte, că hotărârea de primă instanţă a fost reformată în apel şi ca urmare a  exercitării acestei căi de atac iar, pe de altă parte, întrucât pe existenţa acestui apel principal s-a  putut grefa exercitarea apelului incident al reclamanţilor, care, de asemenea, a stat la baza  reformării hotărârii tribunalului.  

Deşi recurentul-reclamant, reprezentat prin avocat, nu a dat şi o încadrare judiciară  motivului său de recurs, Înalta Curte reţine ca fiind incidente în privinţa acestuia dispoziţiile art.  178 şi art. 304 pct. 5 C.proc.civ. 

Motivul de nulitate a apelului exercitat de Ministerul Public se apreciază însă a fi  nefondat în raport de constatarea că memoriul de apel apare ca fiind semnat de un procuror şi că  are aplicată ştampila instituţiei (Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul  Bucureşti), fiind înaintat la dosar cu adresa prim-procurorului acestei unităţi de parchet.

56 

De asemenea, se reţine că la solicitarea instanţei de apel, cu adresa din 7.12.2015 a  Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a precizat că cererea de apel ce face obiectul  dosarului a fost semnată în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. (10 lit. b) din Legea nr.  303/2004 raportat la art. 87 lit. d) din ROI al parchetelor aprobat prin O.M.J. nr. 2632/C din  30.07.2014, de prim-procurorul adjunct ce coordonează compartimentul judiciar. 

Înalta Curte mai reţine, separat de aceste aspecte, că atunci când a invocat motivul său de  ordine publică, recurentul-reclamant s-a limitat în argumentarea acestuia la a susţine „lipsa  semnării sale de o persoană prevăzută de lege”, fără să indice, în viziunea sa, care ar fi trebuit să  fie persoana prevăzută de lege cu drept de a semna respectivul înscris. 

Înalta Curte apreciază ca satisfăcută cerinţa de regularitate a învestirii legale a instanţei  cu judecarea acestui apel, prin semnarea memoriului de apel de către procurorul de caz, prin  aplicarea ştampilei instituţiei în care acesta funcţionează şi prin înaintarea sa la dosar cu adresa  reprezentantului legal al autorităţii titulare a căii de atac, condiţii îndeplinite în cauză potrivit şi  celor reţinute anterior. 

Pentru aceste argumente, acest prim motiv al recursului reclamanţilor a fost apreciat ca  fiind nefondat. 

De asemenea sunt nefondate şi criticile din memoriul acestor recurenţi prin care au  invocat nelegalitatea măsurii dispuse de instanţa de apel, de efectuare a unei noi expertize. Într-o motivare amplă, instanţa de apel a expus pe larg argumentele sale care au  determinat-o să concluzioneze asupra greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 26 din Legea  nr. 33/1994 de către prima instanţă, în determinarea despăgubirilor apreciate ca fiind cuvenite  reclamanţilor din expropriere. 

Aceste argumente au fost, în primul rând, unele de legalitate, cum ar fi efectuarea  expertizei evaluatorii în faţa primei instanţe pe bază de oferte de vânzare, iar nu de tranzacţii  efective sau evaluarea terenurilor expropriate în raport de data întocmirii raportului de expertiză  – octombrie 2012, în condiţiile în care la data declarării căii de atac a apelului (01.07.2015) deja  fusese publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 ( încă de la data  de 3 martie 2015). 

Argumentele instanţei de apel sunt corecte. În primul rând, conform art. 26 alin. (2) din  Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine  seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea  administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”. 

Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel” evocă,  potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preţuri de vânzare reale,  stabilite pe bază de tranzacţii efective, iar nu oferte de vânzare-cumpărare inserate în anunţuri  publicate. 

În al doilea rând, în legătură cu efectele deciziilor de admitere ale instanţei de contencios  constituţional, se reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit  cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data  publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar, în privinţa  legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. 1 al aceluiaşi articol prevede că acestea „îşi încetează  efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest  interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu  dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale  sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituţionale sunt reluate şi la nivel legal, prin 

57 

dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 care consacră efectele deciziilor Curţii  Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În interpretarea dispoziţiilor menţionate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a  reţinut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă,  prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia  nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Oficial al României, Partea I nr. 605 din 14 august  2008). S-a reţinut că, în aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica  în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al  României, partea I, respectiv acelor cauze ce constituie facta futura; deopotrivă, se va aplica  situaţiilor juridice pendinte, înţelegând prin aceasta cauzele aflate pe rolul instanţelor  judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în  care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea  deciziei de admitere (situaţie ce corespunde celei regăsită în cauză); în mod excepţional, deciziile  de declarare a neconstituţionalităţii vor fi aplicabile acelor situaţii care au devenit facta  praeterita (cauze soluţionate definitiv şi irevocabil la momentul publicării deciziei), situaţii ce nu  interesează însă cauza de faţă. 

Astfel fiind, nu poate fi primită critica recurenţilor – reclamanţi în sensul că apariţia în  ordinea juridică normativă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a fost publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I la 03.03.2015, nu justifică măsura instanţei de apel, de  ordonare a unei noi expertize evaluatorii care să fie realizată în coordonatele noului cadru  normativ, respectiv prin evaluarea despăgubirii la o dată contemporană transferului dreptului de  proprietate realizat pe calea exproprierii. 

De vreme ce norma legală, ce a stat la baza evaluării realizată în faţa primei instanţe şi la  baza pronunţării sentinţei tribunalului, respectiv art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în  forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, îşi încetase efectele juridice la  data declarării căii de atac a apelului, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acesteia, în mod  evident ea nu mai putea oferi o bază legală judecăţii ce urma a fi înfăptuită în apel, care este una  devolutivă, căci abia aplicând în continuare norma în discuţie, instanţa de apel ar fi procedat  nelegal, aplicând o normă juridică ieşită din vigoare pe calea prevăzută de art. 147 din  Constituţie şi afectată de viciul neconstituţionalităţii. 

Nu s-ar putea, prin urmare, însuşi critica recurenţilor care au susţinut că apariţia Deciziei  nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu putea atrage nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, care  a avut la bază un raport de expertiză realizat în acord cu normele în vigoare la data întocmirii  sale. 

Aşadar, în dezacord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte apreciază că  instanța de apel a avut toate motivele legale, pe care le-a şi prezentat în considerentele hotărârii  sale, de a dispune refacerea expertizei evaluatorii, aceasta fiind chiar obligată să procedeze în  această direcţie, date fiind circumstanţele prezentate. 

Susţinerii că expertiza evaluatorie din apel a avut ca reper doar 6 contracte de vânzare cumpărare fiind, din acest motiv, văzută de recurenţi ca nereprezentativă sub aspectul reflectării  condițiilor reale de piaţă, i se opune analiza instanţei de apel care a reţinut, în legătură cu  expertiza din faţa primei instanţe (cea care a determinat preţul imobilelor la nivelul mai 2008), că  a fost realizată pe baza mediei valorice a două preţuri practicate din cele patru tranzacţii aflate la  dispoziția comisiei de experţi, iar cea care a evaluat imobilele la momentul octombrie 2012, că a  fost realizată pe bază de oferte de vânzare, prin încălcarea prevederii art. 26 alin. (2) din Legea  nr. 33/1994.

58 

Cât priveşte prejudiciul decurgând din expropriere, se reţine că acest element al litigiului  a fost criticat atât prin recursul reclamanţilor, cât şi prin cel al pârâtului. Dacă reclamanţii au  criticat o greşită aplicare a legii (a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000) în ceea ce priveşte  dimensionarea prejudiciului, recurentul-pârât a formulat o serie de critici care privesc condiţiile  procedurale în care a soluţionat instanţa de apel această parte a cauzei, motiv pentru care acestea  din urmă vor fi examinate cu prioritate. 

Astfel, recurentul-pârât a invocat, în primul rând, o greşită soluţionare în apel a cererii  reclamanţilor de aderare la apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă  Tribunalul Bucureşti, care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes ori ca  neîntemeiată în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 293 C.proc.civ. 

Aceste critici - întemeiate pe argumente ce ţin de cadrul procesual al înfăptuirii judecăţii  în apel – sunt nefondate, neputându-se reţine că, întrucât prin cererea lor de aderare la apel,  reclamanţii au solicitat doar schimbarea în parte a hotărârii de primă instanță, iar nu în întregime  (cum înţelege recurentul-pârât aplicarea acestui text legal), situaţia lor procesuală nu s-ar  circumscrie ipotezei legale în care este permisă formularea unei cereri de aderare la apel. 

Indiferent că solicită schimbarea în parte ori în întregime a hotărârii de primă instanţă,  intimatul care respectă celelalte cerinţe procedurale ale art. 293 C.proc.civ. este în drept să  formuleze o cerere de aderare la un apel principal, sintagma „care să tindă la schimbarea  hotărârii primei instanţe” nefiind nici o formulă sacramentală (ce trebuie luată ca tare) şi nici  una de excludere a unor variante limitate ale aceleaşi soluţii (de schimbare). 

Sunt însă justificate criticile recurentului-pârât întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6  C.proc.civ., prin care a susţinut că instanţa de apel a dat reclamanţilor ceea ce nu au cerut, atunci  când l-a obligat să plătească acestora cu titlu de prejudiciu decurgând din expropriere, lipsa de  folosinţă a preţului exproprierii de la momentul transferului dreptului de proprietate – mai 2008 – 

la zi, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele total al preţului de consum şi a  dobânzii legale aferente acesteia pentru perioada mai 2008 la zi (sumele de 1.374,387 lei şi  1.863.676,13 lei). 

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin cererea cu care s-au adresat instanțelor  judecătorești la 06.06.2008, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia contencios  administrativ, reclamanţii au contestat cele două hotărâri de acordare a despăgubirilor emise de  expropriator, pretinzând că acestea nu reflectă valoarea reală a terenurilor expropriate şi a  investiţiilor aflate pe acestea, motiv pentru care au apreciat necesară efectuarea unei expertize  tehnice cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a Legii nr. 198/2004. 

Cererea de chemare în judecată nu conţine un petit distinct care să vizeze prejudiciul  produs prin expropriere şi nici nu descrie în motivare o situaţie care să corespundă acestui  concept juridic. 

Aşa cum susţine recurentul-pârât, cererea de chemare în judecată, astfel concepută, nici  nu a fost supusă vreunei modificări în condiţiile art. 132 alin. (1) C.proc.civ., în privinţa vreunuia  din elementele sale relevante, respectiv obiect sau cauză. 

Este adevărat că în hotărârea primei instanţe se regăseşte analiza tribunalului asupra  „celorlalte pretenţii formulate de reclamanţi”, pe care le apreciază ca neîntemeiate, pretenţii  privitoare la prejudiciul suferit de aceştia, în care s-ar include beneficiul nerealizat constând în  lipsa de folosinţă a preţului exproprierii, de la data exproprierii până la efectuarea expertizei în  construcţii, calculat prin capitalizarea dobânzii şi reinvestirea acesteia în urma plasamentului în  obligaţiuni de stat.

59 

Din actele dosarului de fond se înţelege, însă, că o asemenea pretenţie a fost „construită”  de reclamanţi din probe, ea fiind afirmată pentru prima oară de aceştia prin înscrisul de la fila  139 dosar de primă instanţă, prin nota de numire a expertului propus din partea lor să  întocmească raportul de expertiză evaluatorie. 

De la acel moment începând, pretenţia vizând lipsa de folosinţă a sumelor care se  cuveneau reclamanţilor în urma exproprierii a fost integrată în obiectivele expertizei evaluatorii,  fiind acceptată ca atare prin încheierea tribunalului din 16.03.2012, pentru ca în final să justifice  încuviinţarea administrării unei probe cu expertiza contabilă, toate aceste măsuri procesuale  fiind dispuse în lipsa oricărei învestiri a primei instanțe cu un atare petit. 

Înalta Curte mai reţine că, prin întâmpinarea sa la recursul recurentului-pârât, recurentul  B. a răspuns motivului de modificare supus analizei, susţinând că „dobânzile reprezintă doar una  din modalităţile de despăgubire, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul raportului de expertiză, şi în  condiţiile în care prejudiciul a fost cerut, este evident că instanţa a fost învestită în mod legal”. 

De asemenea, a pretins că, şi în ipoteza în care nu ar fi învestit expres instanţa cu un petit  privind prejudiciul, aceasta ar fi fost obligată ex lege să analizeze şi să stabilească valoarea lui  spre a-l acorda, în considerarea principiului constituţional al despăgubirii integrale. 

Aceste justificări confirmă o dată în plus lipsa unei legale învestiri a instanțelor de  judecată cu o cerere care să vizeze dezdăunarea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă a preţului  exproprierii (de vreme ce nici recurenţii-reclamanţi nu au fost în măsură să indice un act  procedural concret de învestire a instanţei), învestire care, contrar susţinerilor recurenţilor, nici  nu poate fi una ex lege, decurgând din principiul constituţional al despăgubirii integrale în caz de  expropriere, şi nici nu îşi poate găsi fundament în dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. 

Principiul constituţional al dreptei şi prealabilei despăgubiri consacrat prin dispoziţiile  art. 44 din Constituţie nu are semnificaţia recunoaşterii, în abstract, a dreptului părţii la o anume  despăgubire, dincolo de regulile procedurale inerente oricărei proceduri judiciare, care, în ceea  ce priveşte procesul civil sunt subordonate principiului disponibilităţii părţii. 

Tot astfel, lipsa de folosinţă a preţului exproprierii nu se înscrie în noţiunea de prejudiciu  la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru a se reţine că, solicitând  determinarea despăgubirii cuvenită din expropriere prin aplicarea acestor dispoziţii legale, prin  cererea lor de chemare în judecată, reclamanţii s-ar fi referit, implicit, şi la determinarea  prejudiciului decurgând din expropriere, după cum au pretins aceştia. 

În mod constant în jurisprudenţa sa, Înalta Curte a stabilit că prejudiciile la care se referă  dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt cele care decurg în mod direct din măsura  exproprierii, cum ar fi pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului  rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică,  daunele provocate de lucrările de expropriere restului proprietăţii neafectată de măsura legală a  exproprierii, etc., iar nu precum cele aflate în discuţie, acordate de instanţa de apel sub forma  beneficiului nerealizat, constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii la care expropriatul  ar fi fost îndreptăţit, sume determinate sub forma valorii indexate cu indicele preţurilor de  consum a preţului exproprierii şi a dobânzii legale pentru perioada mai 2008 la zi (adică exact  accesoriile despăgubirii cuvenite pentru expropriere). 

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate decât să reţină că hotărârea atacată este criticabilă  pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. - „dacă instanţa a acordat mai  mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” - în partea sa privitoare la acordarea sub forma  prejudiciului din expropriere, aşadar pe tărâmul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a 

60 

beneficiului nerealizat constând în valoarea indexată a preţului exproprierii şi a dobânzii legale  calculată la acesta. 

Pe de o parte, instanţele judecătoreşti nu au fost legal învestite cu o astfel de pretenţie, iar  pe de altă parte, aceasta nu-şi găseşte fundamentul legal şi justificarea în prevederile art. 26 alin.  (2) din Legea nr. 33/1994 pentru a se putea reţine, după cum au susţinut recurenţii, că instanța  era oricum ţinută să „o determine şi acorde”, cu ocazia soluţionării cauzei pe tărâmul  dispoziţiilor art. 26 din amintitul act normativ. 

De altfel, atunci când justifică acordarea acestor sume de bani, instanţa ce a pronunţat  hotărârea atacată apelează la argumente care se regăsesc în teoria generală a obligaţiilor, aceasta  făcând referire la regulile incidente în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei  sume de bani şi la principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de apelanţii-reclamanţi,  concept specific răspunderii civile delictuale neincidentă în materia exproprierii pentru cauză de  utilitate publică, niciunul din aceste concepte neputând fi aplicabil unui litigiu guvernat de  regulile speciale prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi Legea nr.33/1994. 

Cu toate acestea, funcţia diferită pe care are menirea de a o asigura fiecare din sumele  acordate de instanţa de apel sub forma prejudiciului cauzat prin expropriere, respectiv valoarea  indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii şi dobânda legală aferentă  despăgubirii din expropriere, impune reţinerea unui regim procesual diferit în privinţa acestora  şi, implicit, o soluţie diferită la finalul judecăţii de recurs. 

Astfel, valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii are ca  scop menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul  acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională.  Întrucât valoarea dreptei despăgubiri, determinată în urma judecăţii de apel ca fiind cuvenită  reclamanţilor, a fost exprimată în lei, iar nu în echivalentul valoric în lei al sumelor stabilite în  alte monede de circulaţie internaţională mult mai stabilite, Înalta Curte apreciază că acordarea  acestei sume (de 1.374.387 lei, ce reprezintă actualizarea despăgubirii cu indicele preţurilor de  consum) prin hotărârea instanţei de apel se impune a fi menţinută, însă nu cu titlu de prejudiciu  cauzat reclamanţilor prin expropriere, ci ca parte a despăgubirii cuvenită acestora în schimbul  terenurilor ce le-au fost expropriate. 

Înalta Curte are în vedere în adoptarea acestei soluţii, pornind de la considerentele  exprimate anterior, că, numai în intervalul de timp scurs între data întocmirii raportului de  expertiză din apel (care a exprimat valoarea despăgubirii cuvenită reclamanţilor în euro, dar pe  care a convertit-o şi în lei) şi cea a judecăţii de recurs, valoarea despăgubirii recunoscută  reclamanţilor prin hotărârea atacată, ce a fost exprimată exclusiv în moneda naţională, a cunoscut  o depreciere considerabilă, provenită din evoluţia cursului leu/euro în acest interval de timp. 

Întrucât, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, în schimbul terenurilor expropriate, aceştia  sunt îndreptăţiţi să primească o dreaptă despăgubire, în sensul art. 44 alin.(3) din Constituţie,  Înalta Curte va menţine dispoziţia de acordare în favoarea acestora a sumei de 1.374.387 lei,  reprezentând valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a despăgubirii cuvenită pentru  exproprierea terenurilor, însă ca parte a despăgubirii ce li se cuvine iar nu ca prejudiciu  decurgând din expropriere. Precum s-a arătat, aceasta este consecinţa exprimării exclusiv în  moneda naţională a valorii despăgubirii stabilită ca fiind cuvenită reclamanţilor din măsura  exproprierii, iar nu consecinţă directă a exproprierii. 

Astfel fiind şi cu această justificate, dispoziţia menţionată a hotărârii instanţei de apel nu  va fi influenţată de motivul de recurs susţinut de recurentul-pârât, chiar găsit întemeiat, ce a fost  fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

61 

Cât priveşte dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a  despăgubirii, calculată din 2008 la zi, se reţine că acest concept este incompatibil cu procedura  exproprierii. În primul rând, cum s-a arătat, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din  expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. În al doilea  rând, mecanismul conceput de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include  posibilitatea pentru cel expropriat de a contesta despăgubirea oferită de expropriator şi deschide  calea ca aceasta să fie determinată pe cale judiciară chiar şi după ani de zile de la realizarea  obiectivului de utilitate publică, nu justifică reţinerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului  în plata sumei de bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării  definitive a acesteia se acceptă (de ambele părţi) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al  exproprierii efective. 

Întrucât instanţa de apel a soluţionat această pretenţie a reclamanţilor în lipsa unei  învestiri legale din partea acestora şi în baza unor temeiuri legale inaplicabile materiei  exproprierii, găsind întemeiat motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6  C.proc.civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului şi va modifica în parte hotărârea atacată,  înlăturând obligaţia stabilită în sarcina acestuia de plată în favoarea reclamanţilor a sumei de  1.863.676,13 lei acordată cu titlu de dobândă legală pe perioada mai 2008 – iunie 2017. 

Fiind găsit întemeiat acest motiv de recurs şi ca o consecinţă logică a acestui fapt, devine  lipsită de interes şi utilitate practică examinarea acelor critici din recursul reclamanţilor ce au  vizat, de asemenea, soluţia instanţei de apel dată în privinţa componentei prejudiciu, pe care au  criticat-o pentru greşita dimensionare a cuantumului dobânzii legale, calculată cu aplicarea unei  diminuări de 20%, nejustificată, în opinia acestora şi cu greşita aplicare a unui act normativ – O.G. nr.9/2000 – care este abrogat. 

În aceeaşi situaţie juridică se regăsesc criticile ce au vizat înlăturarea nelegală a celorlalte  metode de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte reţinând, potrivit celor anterior prezentate, că nu  a existat o legală învestire a instanţelor de judecată cu soluţionarea unei atare pretenţii. 

Câteva precizări mai sunt necesare în legătură cu aspectele aduse în discuţie de recurenţii reclamanţi la termenul de dezbatere a recursului. 

O primă solicitare a acestora a vizat obţinerea unui aviz consultativ din partea Curţii  Europene a Drepturilor Omului, în temeiul Protocolului nr. 16 adiţional la Convenţia Europeană,  asupra cadrului legislativ aplicabil speţei, asupra naturii despăgubirii de a fi dreaptă şi prealabilă,  asupra instabilităţii legislative ce a permis realizarea unei exproprieri abuzive.  

O a doua solicitare a fost în sensul sesizării Curţii Europene de Justiţie pentru a răspunde  mai multor întrebări preliminare vizând, în esenţă, natura echitabilă a procedurii judiciare pusă,  în opinia părţii, sub semnul relativităţii prin modul în care expropriatorul şi-a asigurat  reprezentarea în proces, prin modul în care acesta şi-a exercitat propriile drepturi procesuale, prin  modul în care s-a manifestat în proces Ministerul Public. 

Separat de aspectul neratificării de către România a Protocolului nr.16 adiţional la  Convenţie (care, deşi semnat, în absenţa ratificării, este încă neoperaţional), Înalta Curte reţine că  singurul aspect ce a stat la baza nemulţumirii reclamanţilor şi care a generat prezentul litigiu, din  ceea ce constituie cadrul legal al exproprierii solicitat (în recurs) a fi examinat prin prisma  reglementării convenţionale la nivel european, a fost cuantumul despăgubirii acordate de  expropriator, cuantum determinat în valoarea sa justă şi corectă, în sensul unei drepte  despăgubiri, la finalul prezentei judecăţi, potrivit celor analizate anterior. 

Nimic din ceea ce a fundamentat solicitările recurenţilor vizând avizul consultativ cerut  Curţii Europene a Drepturilor Omului ori trimiterile preliminare adresate Curţii de Justiţie 

62 

Europene nu a fost dedus judecăţii în conţinutul memoriului de recurs, nu a constituit obiect al  nemulţumirilor reclamanţilor, observându-se că aceştia nu au supus atenţiei Înaltei Curţi critici în  legătură cu „cadrul legislativ aplicabil cauzei” din perspectiva art.6 din Convenţie ori a  Protocoalelor 13 şi 14 adiţionale la Convenţie. În realitate, ceea ce a generat formularea unor  atare solicitări din partea recurenţilor şi a unor interogări asupra caracterului echitabil al  procedurii exproprierii în ansamblu şi a procesului de faţă, în particular (sub aspectul egalităţii  de arme, a principiului nediscriminării, a dreptului la apărare), a fost determinat de exercitarea  apelului în cauză de către Ministerul Public (în absenţa unui apel formulat chiar de către pârât) şi  de asigurarea unei reprezentări în cauză a Statului român, în baza unei delegări legale şi tehnice  operaţionale, prin CNAIR SA şi prin DRDP (situaţie regăsită, de altfel, şi în faza judecăţii de  apel). 

Înalta Curte mai reţine că asupra tuturor acestor aspecte, care ţin de aplicarea unor  dispoziţii procesuale din legislaţia internă, s-au pronunţat pe larg atât instanţa de apel, cu ocazia  analizării excepţiilor invocate de aceştia, a lipsei de interes şi inadmisibilităţii apelului declarat  de Ministerul Public (parte a deciziei ce nu a fost contestată sub niciun aspect de către  reclamanţi, care s-au rezumat să invoce în recurs doar un motiv de ordine publică al nulităţii  apelului Ministerului Public pentru „nesemnarea de către o persoană prevăzută de lege”), dar şi  instanţa de recurs, cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului  cererii de recurs, ca şi prin prezenta hotărâre. 

Faţă de înscrisul depus la dosar de către recurentul B. care - subsecvent pronunţării Înaltei  Curţi asupra excepţiei invocate, relative la nulitatea cererii de recurs/lipsa calităţii de  reprezentant a semnatarului recursului, justificat de lipsa legalei reprezentări în cauză a  expropriatorului – declară că îşi menţine excepţia invocată sub forma unui motiv de recurs de  ordine publică, Înalta Curte reţine că, nefiind aduse argumente suplimentare acelora avute în  vedere la pronunţarea instanţei de recurs asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a  semnatarului recursului, se menţin deplin cele reţinute în cuprinsul încheierii de la termenul de  judecată din 12.06.2018. 

Cu referire la argumentele recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. şi pe  Decizia nr. 9/2016 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reţine că  acestea sunt neîntemeiate şi au ca sursă o greşită înţelegere a instituţiilor procesuale incidente.  Astfel, nu poate fi susţinută o lipsă de reprezentare a Statului Român ori o nulitate a cererii de  recurs a acestuia, care a fost semnată printr-un avocat mandatat de CNAIR SA, pentru  argumentele reţinute de ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 9/2016, care a decis că, în  interpretarea şi aplicarea art. 84 alin.(1) C.proc.civ., cererea de chemare în judecată şi  reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face  prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul sau avocatul acesteia din urmă. 

Situaţia premisă atât a textului art. 84 C.proc.civ., cât şi a deciziei Înaltei Curţi este aceea  a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată, problema  dezlegată fiind în sensul imposibilităţii asigurării unei reprezentări convenţionale a persoanei  juridice – parte în proces - printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv prin consilierul juridic  sau avocatul acesteia din urmă. 

Or, când susţine toate aceste apărări, recurentul-reclamant omite să aibă în vedere că  fiecare din reprezentanţii expropriatorului Statul român, respectiv Ministerul Transporturilor  şi/sau CNAIR SA ori DRDP, acţionează în baza unei reprezentări care este una legală, iar nu  convenţională ori, după caz, tehnico-operaţională (în cazul DRDP) ce are la bază tot o  reprezentare legală, astfel că nicio dispoziţie legală nu se poate opune ca partea, prin mandatarul 

63 

său legal (ce poate fi, ca în cazul dedus judecăţii, chiar o persoană juridică), să-şi asigure  reprezentarea în instanţa de judecată printr-un avocat sau consilier juridic desemnat de mandatar.  Paragraful 32 al deciziei invocate de recurent evocă tocmai această posibilitate legală, iar  lecturarea integrală a hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept relevă şi raţiunea interdicţiei  regăsită la nivelul dispoziţiei legale a art. 84 C.proc.civ., respectiv caracterul necomercial al  activităţii de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată. 

Cum o reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este exclusă între  autorităţile desemnate prin lege ca reprezentanţi ai expropriatorului, nu sunt incidente în cauză  nici dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. şi nici dezlegările ce au fundamentat dispozitivul Deciziei nr.  9/2016 a ÎCCJ,Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate de recurent în  susţinerea punctului său de vedere. 

În considerarea acestor motive, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de  reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român  împotriva aceleiaşi hotărâri pe care, în temeiul art. 304 pct. 6 C.proc.civ., a modificat-o în parte,  în sensul că a înlăturat obligaţia pârâtului de plată în favoarea reclamanţilor a sumei de  1.863.676,13 lei, reprezentând dobânda legală pe perioada mai 2008 – iunie 2017, menţinând  restul dispoziţiilor deciziei atacate. 

5. Teren afectat de zona de protecţie şi siguranţă. Limitări aduse dreptului de proprietate.  Expropriere de fapt. Despăgubiri 

  

 Constituţia României, art. 44 

 Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO 

O.G. nr. 43/1997, art. 16, art. 17 

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997 rezultă că zonele de siguranţă  sunt supuse unui regim juridic sever şi restrictiv, afectaţiunea lor fiind exclusiv legată de  asigurarea desfăşurării în condiţii de securitate a circulaţiei rutiere. Proprietarul terenului  aferent unei asemenea zone este lipsit, în mod real, de prerogativa dispoziţiei materiale şi a  folosinţei dreptului său de proprietate, acesta fiind, practic, golit de conţinut, iar o asemenea  situaţie are valenţele unei exproprieri de fapt. Prin urmare, proprietarului unui teren care este  integrat zonei de siguranţă, cu privire la care entităţile statale au omis să dispună exproprierea  în condiţiile şi cu procedura stabilite de lege i se cuvine, în afara oricărei îndoieli, despăgubirea  corespunzătoare prejudiciului suferit. 

În ce priveşte zonele de protecţie, deşi prin dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 se  prevede, în mod expres, că terenurile aferente zonei de protecţie rămân în proprietatea vechilor  titulari, este totuşi impusă o sumă importantă de restricţii în legătură cu utilizarea acestora,  ceea ce, cu evidenţă, are semnificaţia unei atingeri aduse dreptului de proprietate al titularului,  acesta neputându-se bucura în mod plenar de dreptul său, în sensul art. 44 din Constituţia  Românei şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţia europeană, astfel încât  indemnizarea acestuia în scop reparatoriu, ca formă de compensare a atingerii aduse, apare ca  necesară.  

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2098 din 14 noiembrie 2019

64 

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş,  reclamanţii A. şi SC B. SRL prin lichidator judiciar X. au solicitat, în contradictoriu cu pe pârâţii  Comisia pentru Aplicarea Legii nr.198/2004, Consiliul Local al Comunei Bascov, Prefectura  Județului Argeș, Statul Român - prin Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Națională  din România, (devenită ulterior Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere),  Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate  Imobiliară - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Pitești să se dispună: obligarea  expropriatului la plata despăgubirilor privind suprafaţa de 50 mp, teren şi construcţiile aferente,  pentru acoperirea prejudiciului suferit prin devalorizarea terenului rămas în proprietate  reclamanţilor, refacerea cadastrului şi întreruperea activităţii în cadrul societăţii comerciale;  obligarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de Cadastru şi  Publicitate Imobiliară Argeş să radieze din carte funciară nr. x8/N/19.02.2008, cu referire la nr.  cadastral 1193/200, mențiunile privind suprafaţa terenului expropriat. 

II. Pe parcursul judecăţii în primă instanţă reclamantul şi-a modificat în parte cererea de  chemare în judecată. 

III. Prin sentinţa civilă nr. 194 din 15 mai 2014 Tribunalul Argeş a dispus după cum  urmează. 

A respins excepţiile netimbrării cererii, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii  acţiunii, ca neîntemeiate. 

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC B. SRL. 

A respins cererea formulată de această reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără  calitate procesuală activă. 

A admis în parte cererea astfel cum a fost precizată formulată de reclamantul A. în  contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Aplicarea Legii nr.198/2004, Comuna Bascov,  Prefectura județului Argeș Statul Român - prin Compania Naționala de Autostrăzi şi Drumuri  Naționala din Romania, A.N.C.P.I. - O.C.P.I. Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Pitești. 

A obligat pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri  Naționale la plata sumei de 12.920 euro, în echivalent lei la data plăţii efective si 9.800 lei,  aceasta actualizată cu indicele de inflație la data plăţii efective , către reclamant, reprezentând  despăgubiri. 

A obligat pârâta ANCPI - OCPI - Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Pitești la  radierea din cartea funciară nr. x8/N/19.02.2008 a localităţii Bascov, a mențiunii privind terenul  în suprafaţă de 38 mp, expropriat. 

A obligat pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi si Drumuri  Naționale la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 3400 lei. IV. Prin decizia civilă nr. 143 din 27 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Piteşti a fost respins  apelul reclamantului A., însă au fost admise apelurile declarate împotriva sentinţei de pârâta  C.N.A.D.N.R. S.A şi de reclamanta S.C.B. S.R.L., dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei,  astfel: 

A fost obligată pârâta C.N.A.D.N.R S.A. pentru Statul Român să declanşeze procedura de  expropriere pentru suprafaţa de 26 m.p. afectată prin executarea trotuarului pietonal în interiorul  culoarului de expropriere (între punctele de contur 24-28'-28”-12-11-24), cât şi cu modificarea  detaliilor acestuia (între punctele de contur 28”-29-24-24'-28”), identificat conform RET Y. şi Z.  (recepţionat cu procesul-verbal de recepţie nr.778/214 al O.C.P.I. Argeş - B.C.P.I.Piteşti privind 

65 

lucrarea 62177 din 27 noiembrie 2014), cu obligaţiile aferente referitoare la întocmirea formelor  de publicitate imobiliară. 

A respins cererile de despăgubire, ca prematur formulate. 

A menţinut sentinţa faţă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi respinge  acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi. 

A obligat pe apelanta-pârâtă C.N.A.D.N.R. S.A. la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de  judecată în apel, către reclamanta S.C.B. S.R.L. 

V. Prin decizia civilă nr. 1207 din 08 mai 2015 a Înaltei de Casaţie şi Justiţie s-a admis  recursul declarat de reclamanţii A. şi SC B. SRL prin lichidator judiciar, împotriva deciziei date  în apel, dispunându-se casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. 

VI. În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat decizia civilă nr. 1757 din 06 iunie  2017, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţii A., S.C.B. S.R.L. şi de pârâta  C.N.A.D.N.R.. S.A, dispunând după cum urmează: 

A schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat Statul Român prin C.N.A.I.R. SA să  plătească reclamantului A. sumele de: 39.684,62 lei reprezentând valoarea de circulaţie a  terenului în suprafaţă de 38 mp, echivalent al 9.956 euro; suma de 59.758 lei, echivalent al sumei  de 14.992 euro, reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a acestui teren; suma de 35.403,65 lei  echivalentul a 8.882 euro reprezentând despăgubiri pentru zona de siguranţă în suprafaţă de 33,9  mp; suma de 185.341 lei echivalentul a 46.498 euro reprezentând despăgubiri pentru zona de  protecţie aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat în apel. 

A obligat pârâta să plătească reclamantei SC B. SRL, prin lichidator judiciar, suma totală  de 35.435 lei reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren  expropriată. 

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în sumă de 7.900 lei. A menţinut în rest sentinţa. 

VII. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta C.N.A.I.R. S.A. şi  Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti. 

Prin decizia civilă nr. 1704 din 31.10.2017 Înalta de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile  declarate de reclamantul A., de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii  Rutiere S.A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a casat în parte  decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel în ceea ce priveşte  contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren expropriată, despăgubirile pentru  zona de protecţie şi cele pentru zona de siguranţă, precum şi cheltuielile de judecată, fiind  menţinute dispoziţiile din decizia privitoare la despăgubirile care vizează valoarea de circulaţie a  terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren. 

VIII. Procedând la rejudecarea cauzei în acord cu cele dispuse de Înalta Curte de Casaţie  şi Justiţie, ca instanţă de recurs, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat decizia civilă nr. 3143 din 27  iunie 2019, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţii A., şi SC B. SRL, precum şi de  pârâta C.N.A.I.R. SA, împotriva sentinţei civile nr.194/2014 pronunţate de Tribunalul Argeş  dispunându-se după cum urmează: 

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta Compania Naţională de  Administrare a Infrastructurii Rutiere să plătească reclamantului A. următoarele sume de bani:  56.877 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi de  siguranţă şi 15.345 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea  construcţiilor demolate, a fost dispusă plata sumelor în termen de 30 de zile de la data rămânerii 

66 

definitive a deciziei, a fost obligată aceeaşi pârâtă la 12.744 lei cheltuieli de judecată către  reclamant şi a fost menţinută în rest sentinţa apelată. 

IX. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.I.R. S.A., solicitând în  principal casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar  modificarea în parte a deciziei, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a Statului Român prin  C.N.A.I.R. S.A., la plata către reclamant a sumei de 56.877 euro, reprezentând contravaloarea  zonei de protecţie şi siguranţă. 

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în esenţă, următoarele: 

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ. 1865, instanţa de apel  acordându-i reclamantului echivalentul în lei al sumei de 56.877 euro reprezentând  contravaloarea zonei de protecţie şi siguranţă (27,92 mp). Or, instanţa nu fusese învestită de  reclamant cu acordarea unei asemenea despăgubiri, ci cel mult cu o presupusă depreciere  valorică generată de exproprierea suprafeţei de 38 mp. 

În acest fel, instanţa a nesocotit limitele casării şi a dispus acordarea de despăgubiri cu  privire la o suprafaţă de teren ce nu a fost expropriată şi nici nu a făcut obiectul cererii de  chemare în judecată. 

Terenul reprezentând zonă de protecție şi siguranţă nu a fost expropriat, el aflându-se în  continuare în proprietatea reclamantului A. Împrejurarea că privitor la această suprafaţă de teren  există anumite restricţii de construire şi de amplasare a unor panouri pentru a îngreuna siguranţa  circulaţiei căile rutiere nu echivalează cu o expropriere. 

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. 1865, decizia atacată  necuprinzând motivele pe care se sprijină, deşi dispoziţiile art. 261 C.pr.civ. 1865 obligau la  aceasta. 

În cauză, instanţa de apel nu a arătat argumentele pentru care a dispus acordarea de  despăgubiri pentru terenul ce corespunde zonei de protecţie şi siguranţă, iar aceasta conduce la  anularea deciziei. 

Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.1865, decizia atacată  fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (10 C.pr.civ. 1865, coroborate cu dispoziţiile  art. 129 alin. (5) din acelaşi cod şi cu cele ale art. 27 din Legea nr. 33/1994. 

Prin acordarea contravalorii zonei de protecţie şi de siguranţă instanţa de apel a nesocotit,  pe de o parte, dezlegările în drept date de instanţa de recurs prin decizia de casare nr. 1704/2017,  iar pe de altă parte obligaţia de a avea rol activ în soluţionarea cauzei deduse judecăţii. 

Instanţa de apel nu a analizat şi nu a prezentat în considerentele deciziei existenţa  legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamant pentru deprecierea valorică a terenului rămas  în proprietatea reclamantului A. şi exproprierea suprafeţei litigioase, în condiţiile în care la prima  instanţă se reţinuse inexistenţa acestei legături de cauzalitate. 

De asemenea, nu a analizat dacă terenul neexpropriat, rămas în proprietatea  reclamantului, a suferit o depreciere valorică provocată sau nu de exproprierea suprafeţei de 38  mp, precum şi dacă presupusa depreciere este sau nu consecinţa exproprierii terenului în litigiu. 

Dacă ar fi analizat întregul probatoriu dispus în cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să  constate că despăgubirile solicitate de reclamantă nu pot fi acordate câtă vreme deprecierea  terenului nu a fost cauzată de exproprierea suprafeței de 38 mp, ci de executarea unor lucrări în  proximitatea proprietăţii reclamantului, ceea ce excede procedurii reglementate de Legea nr.  33/1994. 

Cum în cauza dedusă judecăţii s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că expropriatul  are deschisă în prezenta cauză numai calea unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 

67 

33/1994 şi numai în contextul dispoziţiilor art. 4 din acest act normativ, orice alte despăgubiri  exced prezentei cauze întrucât nu au fost generate de exproprierea celor 38 mp. În situaţia în care instanţa de recurs nu va trimite cauza spre rejudecare, ci o va reține spre  soluţionare, se impune înlăturarea dispoziţiei de obligare a Statului Român prin C.N.A.I.R. S.A.  la plata către reclamant a sumei de 56.877 euro reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi  siguranţă. 

În ce priveşte cheltuielile de judecată, se impune diminuarea acestora, acţiunea  reclamantului fiind admisă numai în parte. 

XI. Cu privire la recursul declarat de Înalta Curte au în vedere următoarele: În considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ. 1865 potrivit cărora în caz de  casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra  necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de apel  era ţinută, în rejudecare, a respecta dezlegările şi indicaţiile conţinute în decizia civilă nr. 1704  din 31.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs. Astfel fiind, era de avut în vedere că prin decizia pronunţată în recurs în cel de-al doilea  ciclu procesual se impunea instanţei de apel să analizeze legalitatea şi temeinicia pretenţiilor  reclamanţilor sub aspectul contravalorii construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren  expropriată, precum şi sub aspectul despăgubirilor corespunzătoare terenului afectat de zona de  protecţie şi siguranţă. 

Tot astfel, decizia de casare impunea şi efectuarea unui nou raport de expertize, precum şi  administrarea oricăror alte dovezi pe care instanţa de apel le-ar aprecia ca necesare „pentru a  stabili dacă terenul aflat în proprietatea reclamantului A., rămas neexpropriat, a suferit o  depreciere valorică cauzată de exproprierea suprafeţei de teren ce constituie obiectul prezentei  cauze şi în raport de această constatare, va stabili dacă reclamantul A. este îndreptăţit să  primească despăgubiri pentru această componentă a prejudiciului.” 

S-a mai statuat în decizia de casare, cu puterea obligatorie rezultată din prevederile art.  315 alin. (1) C.pr.civ. 1865, că „dacă instanţa de apel va constata că deprecierea valorii terenului  neexpropriat şi demolarea construcţiilor sunt consecinţa exproprierii suprafeţei litigioase, va  stabili şi cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptăţite, expertiza ce se va  administra în rejudecare având ca obiectiv şi calcularea despăgubirilor pentru aceste componente  ale prejudiciului pretins”. 

Aceste majore repere instituite prin decizia de casare au fost cu rigoare avute în vedere de  instanţa de rejudecare a apelului, Curtea de Apel Piteşti dispunând efectuarea unei noi expertize  prin care să se stabilească: dacă terenul rămas în proprietatea reclamantului după exproprierea  suprafeţei de 38 mp a suferit un prejudiciu care urmare a exproprierii, iar în caz afirmativ şi  contravaloarea acestui prejudiciu; dacă lucrările de expropriere au avut ca efect demolarea  construcţiilor (gard, magazie, baracă, vulcanizare şi copertină), iar în caz afirmativ şi  contravaloarea acestora. 

Astfel fiind, prin raportare la concluziile noii expertize efectuate instanţa de apel a  stabilit că deşi exproprierea a fost dispusă doar pentru suprafaţa de 38 mp, în realitate  proprietatea reclamantului A. a suferit o depreciere suplementară, fiind afectată o suprafaţă de  217,92 mp, aceasta corespunzând zonei de siguranţă şi protecţie aferentă obiectivului care a stat  la baza exproprierii, respectiv Autostrada DN7 - Intersecţia Bascov. 

În ce priveşte demolarea construcţiilor, instanţa de apel a reţinut, întemeiat tot pe  concluziile expertizei efectuate, că prin expropriere au fost afectate următoarele construcţii aflate  în proprietatea reclamantului A.: atelier demolare şi rampă auto ce au fost demolate pe loc; gard 

68 

dezafectat parţial pe DN 7 şi parţial pe aleea blocurilor, în total pe o lungime de 22 mp; baraca  metalică şi magazinul aflat pe zona de protecţie au rămas într-o situaţie de ilegalitate, nemaifiind  posibilă obținerea unei autorizaţii de consolidare, modernizare sau extindere, costul inevitabilei  lor dezafectări căzând în sarcina proprietarului. 

În ce priveşte zona de siguranţă şi cea de protecţie, instanţa de rejudecare a făcut referire  la prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, această referire îngăduind a fi  înţelese rațiunile pentru care terenul aferent zonei de siguranţă şi celei de protecţie, respectiv  construcţiile încă existente în zona de protecţie, trebuie considerate afectate de expropriere,  justificând despăgubirea reclamantului A. 

Observă Înalta Curte, în context, că potrivit dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997,  zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă amprizei drumului,  destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi  exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea  drumului. Din zona de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii  în curbe şi intersecţii, precum şi suprafețele de consolidare a terenului drumului şi altele  asemenea, fiind interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere pe aceste zone. 

Rezultă, aşadar, că zonele de siguranţă sunt supuse unui regim juridic sever şi restrictiv,  afectaţiunea lor fiind exclusiv legată de asigurarea desfăşurării în condiţii de securitate a  circulaţiei rutiere. Prin urmare, proprietarul terenului aferent unei asemenea zone este lipsit, în  mod real, de prerogativa dispoziţiei materiale şi a folosinţei dreptului său de proprietate, acesta  fiind, practic, golit de conţinut, o asemenea situaţie având valenţele unei exproprieri de fapt. 

De aici, concluzia că se cuvine, în afara oricărei îndoieli, despăgubirea proprietarului unui  teren care este integrat zonei de siguranţă, cu privire la care entităţile statale au omis însă să  dispună exproprierea în condiţiile şi cu procedura stabilite de lege. 

În ce priveşte zonele de protecţie, art. 17 din O.G. nr. 43/1997 prevede că acestea sunt  suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţie şi  dezvoltării viitoare a drumului, ele rămânând în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care  le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă  prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: neasigurarea scurgerii apelor în  mod corespunzător, executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace  înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, executarea unor lucrări care  periclitează stabilitatea, siguranţa circulaţiei sau modificarea regimul apelor subterane sau de  suprafață. 

Se poate, deci, constata că deşi legea afirmă în mod expres că terenurile aferente zonei de  protecţie rămân în proprietatea vechilor titulari, este totuşi impusă o sumă importantă de  restricţii în legătură cu utilizarea acestora, ceea ce, cu evidenţă, are semnificaţia unei atingeri  aduse dreptului de proprietate al titularului, acesta neputându-se bucura în mod plenar de dreptul  său, în sensul art. 44 din Constituţia Românei şi al art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 al Convenţiei  Europene a Drepturilor Omului. 

Pe cale de consecinţă, indemnizarea acestuia în scop reparatoriu, ca formă de compensare  a atingerii aduse, apare ca necesară, astfel că raţionamentul instanţei de apel, care a condus la  acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului A. atât corespunzător prejudiciului aferent  terenului integrat zonei de siguranţă şi celei de protecţie, cât şi construcţiilor aferente prin  expropriere, apare ca just. 

Deşi nu încape nicio îndoială că expunerea de către judecător, în cuprinsul hotărârii, a  argumentelor de fapt şi de drept care i-au întemeiat soluția cuprinsă în dispozitiv se constituie 

69 

într-o exigenţă majoră a judecăţii, conferind transparenţă actului de judecată şi facilitând  cunoaşterea şi înţelegerea de către părţi a raţiunilor care fundamentează judecata şi, prin aceasta,  contribuind la acceptarea hotărârii şi a implicaţiilor ei juridice, sociale şi economice, după caz,  toate înţelese ca sursă a păcii sociale, în prezentul proces nu s-ar putea însă considera că instanţa  de rejudecare a apelului nu şi-ar fi motivat într-o manieră adecvată şi suficientă decizia.  

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte are a constata că instanţa de apel  a menţionat cu claritate elementele de fapt relevante în rejudecare, raportându-le prioritar la  mijlocul de probă cu adevărat util şi concludent în actuala stare a procesului, respectiv la noua  expertiză administrată. 

În egală măsura, referirile la prevederile O.G. nr. 43/19897 în ce priveşte zona de  siguranţă şi protecţia erau, şi ele, de natură a facilita cunoaşterea setului de argumente care susţin  soluţia cuprinsă în dispozitiv, nefiind necesare, în sensul învederat de recurentă, referiri ori  explicaţii suplimentare. 

Tot astfel, examinarea considerentelor deciziei îngăduie cu îndestulătoare claritate  identificarea legăturii de cauzalitate dintre faptul exproprierii (conjugat, în mod necesar, cu  edificarea obiectivului care a justificat exproprierea) şi prejudicierea reclamantului, cu corolarul  admiterii cererii în despăgubire pe care reclamantul A. a dedus-o judecăţii. 

În concluzie, nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia decizia nu cuprinde  motivele pe care se sprijină, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6  C.pr.civ.1865, ori că prin admiterea acţiunii în sensul celor dispuse în rejudecare s-ar fi ajuns la o  încălcare sau aplicare greşită a legii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9  C.pr.civ. 1865 

Contrar celor afirmate de recurenţi, faptul edificării autostrăzii nu poate fi disociat, în  planul stabilirii dreptului la despăgubire şi a întinderii acestuia, de faptul însuşi al exproprierii,  ansamblul de consecinţe ale exproprierii trebuind determinat prin raportare la obiectivul (de)  realizat pe imobilul expropriat, căci doar în funcție de particularităţile şi implicaţiile acestuia pot  fi mai precis stabilite, în integralitatea lor, eventualele efecte suportate de titularul terenului  expropriat. 

Este neîntemeiat şi motivul de recurs prin care se afirmă, în sensul prevederilor art. 304  pct. 6 C.pr.civ. de la 1865, că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, ea nefiind  învestită, în aprecierea recurentei, cu „acordarea contravalorii zonei de protecţie şi siguranţă”. 

Cum bine a reţinut instanţa de apel şi s-a reiterat şi în cuprinsul deciziei de faţă, prin  decizia civilă nr. 1704/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în  precedentul ciclu procesual, s-a statuat cu forţă obligatorie (art. 315 C.pr.civ.) că dacă instanţa de  apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat şi demolarea construcţiilor sunt  consecinţa exproprierii suprafeţei litigioase, în acest caz „va stabili şi cuantumul despăgubirilor  ce se cuvin persoanei îndreptăţite”. 

Astfel fiind, rezultă că instanţa de apel a judecat în limitele învestirii sale, conformându se dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs. 

În fine, recursul este neîntemeiat şi cu privire la critica ce vizează obligarea pârâtei  recurente la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel arătând că actuala recurentă, fiind  principală parte căzută în pretenţii, este ţinută la a suporta cheltuielile de judecată angajate de  reclamantul A. 

Recurenta nu şi-a motivat, de altfel, în mod lămuritor acest motiv de recurs, preferând a  solicita, concis, diminuarea acestor cheltuieli proporţional cu ceea ce s-a acordat, fără însă a  explica în ce ar constata o eventuală disproporţie imputabilă instanţei de apel.

70 

Faţă de toate cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul prevederilor  art. 312 alin. (1) C.pr.civ. de la 1865. 

II. Obligaţii 

6. Prejudiciu nepatrimonial. Daune morale. Criterii de stabilire a cuantumului  despăgubirilor 

  

 C.civ., art. 1385   

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial  include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi:  consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale  lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute  consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi  socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral  suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care  să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. Suma  de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru  victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât  cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a  îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 521 din 7 martie 2019 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.11.2016, reclamanții  A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare C. prin D. și  intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri  pentru daune materiale și daune morale in cuantum de 1.500.000 euro pentru fiecare dintre cei  doi reclamanți. 

Prin sentința civilă nr. 2636 din 26.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a  VI-a civilă a fost admisă in parte acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta SC C.  prin D. la plata sumei de câte 25.000 euro către reclamanți, respingând petitul referitor la daunele  materiale, ca neîntemeiat. 

Împotriva acestei sentințe atât reclamanții, cât și pârâta au formulat apel.  

Prin decizia civilă nr. 1537 din data de 28.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel  Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi, a fost admis  apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la  plata a câte 15.000 euro (în lei la cursul BNR din ziua plăţii) către fiecare dintre reclamanţi, cu  titlu de daune morale. Au fost menținute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. 

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat recurs criticând hotărârea instanţei de  apel din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.pr.civ.,  solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. 

Astfel, reclamanții au susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii  în ce priveşte respingerea apelului, în condiţiile în care pe de-o parte, s-a reținut legătura de 

71 

afectivitate între reclamanți și defunct, care s-ar fi circumscris unei majorări a daunelor morale,  iar pe de altă parte, a fost redus cuantumul acestor.  

Totodată, reclamanţii au arătat că în condiţiile în care s-a procedat la reducerea daunelor  morale, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1385 alin.(1) C.civ., care  consacră repararea integrală a prejudiciului, în condiţiile în care a fost redus cuantumul daunelor  morale. 

Reclamanţii au mai arătat că instanţa de apel a încălcat şi jurisprudenţa CEDO cu  referire la cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit prin care s-a statuat că  „despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă,  având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea  atingerii aduse.” Or, în acest context, se arată că daunele morale acordate nu reprezintă un  raport rezonabil cu atingerea gravă ce le-a fost adusă ca urmare a pierderii vieţii tatălui lor în  condiţii tragice, violente. 

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre  rejudecare aceleiaşi instanţe care are posibilitatea procedurală de a devolua fondul cauzei. La data de 29.10.2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a  recursului, care a fost comunicat părţilor prin rezoluţia din data de 8.11.2018. Părţile nu au depus  punct de vedere la raport. 

În raport de dispoziţiile art. 493 alin. (4) C.pr.civ., constatând împlinit termenul pentru  depunerea punctelor de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în  temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi act normativ, completul de filtru, prin încheierea din  17.01.2019, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr.  1537/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, fixând termen de  judecată la data de 7.03.2019. 

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele: 

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., invocat  de reclamanţi din perspectiva existenţei unor elemente contradictorii în considerentele hotărârii,  Înalta Curte reţine că este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:  

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ, casarea unei hotărâri se poate cere când  hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori  motive străine de natura cauzei.  

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor legale enunţate  pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă  netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre  dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în  considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din  dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia,l ori prezentarea în exclusivitate a unor  considerente străine de natura pricinii. 

Astfel, analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la  susţinerile reclamanţilor, Înalta Curte constată că susţinerile reclamanţilor legate de existenţa  unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunţate, cu atât mai mult  cu cât argumentele reclamanţilor ce vizează reducerea daunelor morale, sunt susţinute din  perspectiva greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) Cod civil.  

Cum în hotârârea recurată nu există neconcordanţă între considerente şi soluţia  pronunţată, precum şi în condiţiile în care aşa cum s-a arătat deja, argumentele reclamanţilor ce  vizează reducerea daunelor morale sunt dezvoltate din perspectiva greşitei interpretări a 

72 

dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) Cod civil, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamanţilor în ceea  ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., sunt nefondate.  În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut a de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr. civ. ,  invocat de reclamanţi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1385 Cod civil, ca urmare a  reducerii cuantumului daunelor morale de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că şi acest  motiv de recurs este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:  Este real că dispoziţiile art. 1385 Cod civil, prevăd că „prejudiciul se repară integral,  dacă prin lege nu se prevede altfel”, însă în materia daunelor morale, dată fiind natura  prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu  există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor  morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale  (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o  evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii  de apreciere a instanţelor de judecată. 

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial  include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi:  consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale  lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute  consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.  Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi  despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze  suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. 

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia  daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în  echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui  caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să  păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat  principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. 

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de  îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să  reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele  pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. 

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi  destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie – o categorie  juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor  concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană  păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura  de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în  timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care  înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de  îmbogăţire a victimei. 

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate  într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu  deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele  acestuia.

73 

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de  proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe  care le-au îndurat, sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite. 

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile  reclamanţilor ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C.pr.civ., în condiţiile  în care instanţa de apel la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, a avut în vedere atât  dispoziţiile art.1385 Cod civil, precum şi principiul echităţii şi al proproţionalităţii, în sensul  existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, ce au fost raportate şi  la cupla concurentă a victimei în producerea accidentului. 

Sub acest aspect în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel, că într-adevăr nu există  vreo sumă de bani care să poată compensa decesul unei persoane, că în raport de circumstanţele  producerii accidentului, prin despăgubirea morală acordată se urmărește atenuarea efectelor  pierderii unei persoane atât de dragi și acordarea posibilității de refacere a reclamanţilor, în  limite rezonabile.  

Faţă de cele expuse, cum niciuna din criticile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor  art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.pr.civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C.pr.civ., a respins ca  nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 1537 din data de  28.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă. 

7. Răspundere civilă delictuală. Acţiune în pretenţii. Daune morale pentru încălcarea  dreptului la viaţă privată. Protecţia datelor cu caracter personal. Comunicarea datelor  medicale la solicitarea instanţei de judecată într-un litigiu având ca obiect stabilirea  programului de vizitare a minorului. Lipsa caracterului ilicit al faptei 

 Legea nr. 677/2001, art. 5, art. 7, art. 9  

 Legea nr. 272/2004, art. 2, art. 6, art. 36 

 C.civ., art. 263, art. 1357 

 Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene, art. 24 

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, art.  6 lit. a) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, art. 263 alin. (1) din Codul civil şi art. 24  alin. (2) din Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene conduce la concluzia  că instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu vizând exercitarea autorităţii părinteşti [ca  ansamblu de drepturi şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului, astfel cum este  definită de art. 483 alin. (1) Cod civil, incluzând şi dreptul părintelui care nu locuieşte în mod  statornic cu copilul de a avea legături personale cu acesta – art. 496 alin. (5) Cod civil] este  obligată să administreze, în interesul copilului, mijloacele de probă necesare în scopul stabilirii  corecte a situaţiei de fapt, inclusiv sub aspectul stării de sănătate psihică a părinţilor, aceştia  neputând opune dreptul lor de a nu-şi da consimţământul la prelucrarea datelor personale cu  caracter medical. În caz contrar, sfera probatoriului ar fi limitată prin refuzul părintelui de a-şi  da consimţământul asupra prelucrării datelor medicale, instanţa neputând valorifica toate  elementele de fapt pentru adoptarea unei măsuri convergente cu interesul superior al copilului.  

Cum potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 boala psihică este un  motiv temeinic de limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti ale părintelui bolnav, legiuitorul 

74 

prezumând în acest caz că măsura este în interesul copilului, fapta instituţiei pârâte de a  transmite la solicitarea instanţei de judecată, învestită cu soluţionarea cauzei având ca obiect  stabilirea programului de vizitare a minorului, informaţii şi acte medicale privindu-l pe  reclamant, nu are caracter ilicit, nefiind întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile  delictuale în temeiul art. 1357 Cod civil, interesul copilului în rezolvarea pricinii prevalând în  raport cu dreptul persoanei de a se opune la prelucrarea datelor sale cu caracter personal. 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 301 din 14 februarie 2019 

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 9.06.2017, reclamantul A.  a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia  Copilului X. - Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Y., obligarea acesteia să-i  plătească daune morale în cuantum de 1.000.000 euro pentru nerespectarea dreptului său la viaţă  privată, invocând ca temei de drept al pretenţiilor dispoziţiile art. 252, art. 253. alin (4) şi art.  1357 Cod civil, Legea nr. 448/2006, republicată, Legea nr. 677/2001 şi Convenţia Europeană a  Drepturilor Omului. 

Prin încheierea din data de 12.10.2017, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei  calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pentru considerentele ce se  regăsesc în cuprinsul acelei încheieri. 

Prin sentinţa civilă nr. 1317/2017, Tribunalul Sibiu a respins, ca neîntemeiată, acţiunea  formulată de reclamantul A. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea în tot a  hotărârii şi admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. 

Prin decizia civilă nr. 395 din 17.04.2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă a  respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. 

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de casare  prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia susţine  următoarele: 

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale invocate în acţiune, interpretându-le  strict în favoarea intimatei, fără să privească obiectiv situaţia de fapt. Dispoziţiile legale invocate,  atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, sunt de strictă aplicare şi nu pot  comporta discuţii/interpretări.  

În concret, instanţa de apel şi-a motivat decizia, în principal, precizând că în dosarul în  care intimata a depus înscrisurile cu datele privind starea de sănătate a reclamantului a primat  interesul minorului în soluţionarea cauzei. Recurentul arată că nu a afirmat în acţiune că este  nemulţumit de soluţia dată de Judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 6831/2014. A susţinut că  intimata a încălcat norme juridice imperative şi prin aceasta i-a cauzat un prejudiciu. Prejudiciul  este de natură a-i fi afectat imaginea, având în vedere că procesele sunt publice, pe de o parte, iar  pe de altă parte, au fost divulgate informaţii cu caracter medical, strict confidenţiale, informaţii  de care au luat la cunoştinţă, ulterior, atât fiica minoră a recurentului, cât şi colegii de serviciu ai  mamei copilului, precum şi învăţătoarea acestuia. 

Faptul că fiica a aflat, prin divulgarea informaţiilor medicale de către intimată, că are un  tată "handicapat", reprezintă o desconsiderare a intereselor minorei, deoarece aceasta nu se poate  dezvolta normal în societate, cunoscând (de la alţii) că are un tată care nu se încadrează într-o  stare psihică de normalitate. 

75 

Intimata a procedat greșit oferind informaţii cu caracter confidenţial, iar instanţa a  pronunţat hotărârea recurată fără să aplice corect legea. 

Instanţa de apel a motivat greşit hotărârea recurată afirmând că recurentul nu s-ar fi opus  comunicării datelor medicale referitoare la starea sa de sănătate şi că nici nu ar fi invocat  necesitatea respectării dispoziţiilor legale conţinute de Legea nr. 677/2001. De asemenea,  instanţa de apel reţine greşit că nici după depunerea la dosar a actelor medicale comunicate de  intimată recurentul nu ar fi avut vreo obiecţie. Faptul că a fost reprezentat de avocat în faţa  instanţei nu înseamnă că şi-a dat consimţământul cu privire la prelucrarea datelor cu caracter  medical. Recurentul nu şi-a dat consimţământul să se folosească date cu caracter personal, iar  intimata era obligată să respecte Legea nr. 677/2001.  

De asemenea, instanţa de apel a considerat greşit că jurisprudenţa CEDO şi a CJUE  invocată de recurentul reclamant nu este relevantă. Argumentul instanţei în sensul că însuşi  reclamantul ar fi afirmat că suferă de boli psihice este netemeinic. Totodată, în mod total greşit,  instanţa de apel a afirmat că reclamantul ar fi solicitat efectuarea unei expertize prin care să se  stabilească discernământul său. În prezentul dosar nu a solicitat efectuarea unei expertize. Dacă  într-un alt dosar a solicitat o astfel de expertiză, cererea a fost motivată numai de faptul că a vrut  să arate că are discernământ.  

Art. 294 alin (1) pct. 1 Cod procedură civilă confirmă că înscrisurile depuse de intimată  privind starea de sănătate a reclamantului nu trebuiau primite la dosar. Ori, dacă era absolut  necesar acest lucru, atunci judecătorul, având în vedere rolul său activ, trebuia să verifice dacă  intimata a depus respectivele înscrisuri cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 677/2001. 

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine  următoarele: 

Obiectul acţiunii formulate în prezenta cauză constă în pretenţiile în valoare de 1.000.000  euro, reprezentând daune morale, solicitate de reclamant de la pârâta Direcţia Generală de  Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului X. - Centrul de Recuperare şi Reabilitare  Neuropsihiatrică Y., pentru nerespectarea dreptului său la viaţă privată. În esenţă, reclamantul a  susţinut că prejudiciul afirmat prin acţiune i-a fost cauzat prin fapta pârâtei, care, la data de  27.01.2017, a întocmit adresa din 27.01.2017 pe care a expediat-o Judecătoriei Sibiu, pentru a fi  folosită în dosarul nr. x/306/2016 al acestei instanţe, dosar ce avea ca obiect cererea aceluiaşi  reclamant, formulată în contradictoriu cu pârâta B., de stabilire a unui program de vizitare a  minorei C., fiica acestor părţi. 

În adresa emisă de pârâta din prezenta cauză s-a menţionat că reclamantul a beneficiat de  servicii de tip rezidenţial în cadrul Centrului, în perioada 23.09.2014 - 11.04.2016. De asemenea,  s-au anexat copii după actele medicale ale reclamantului, în care era diagnosticat cu boli psihice.  

Reclamantul a susţinut că pârâta a emis adresa menţionată mai sus, fără să-i ceară  consimţământul, fără să existe o autorizaţie a autorităţii de supraveghere şi fără să existe în  prealabil o consultare a Colegiului Medicilor din România, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9  din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter  personal şi libera circulaţie a acestor date. 

Ambele instanţe, de fond şi de apel, au considerat că nu se poate reţine caracterul ilicit al  faptei imputate persoanei juridice pârâte, deoarece reclamantul nu a manifestat niciun fel de  opoziţie atunci când Judecătoria Sibiu a pus în discuţie cererea pârâtei din dosarul nr. x/306/2016  privind înaintarea la acel dosar a actelor medicale privind starea de sănătate a reclamantului, cu  atât mai mult cu cât acesta a fost prezent personal la termenul de judecată şi a fost asistat de  avocat.

76 

S-a mai reţinut că însuşi reclamantul, prin cererea de chemare în judecată formulată în  dosarul nr. x/306/2016, a învederat faptul că are probleme psihice şi de aceea nu a cerut ca  minora să rămână la el peste noapte, acceptând implicit ideea ca această împrejurare să fie  cunoscută şi de alte persoane, respectiv să fie menţionată într-o hotărâre judecătorească. 

Instanţele de fond şi de apel din prezenta pricină au mai avut în vedere faptul că  reclamantul a solicitat, în acelaşi dosar, o expertiză medico-legală şi a fost de acord cu  obiectivele stabilite de instanţă, între care şi acela de a se stabili dacă tulburările psihotice sunt în  măsură să-i afecteze discernământul. În cuprinsul expertizei se reţine internarea acestuia la  spitale de psihiatrie şi se arată care este diagnosticul actual. 

De asemenea, s-a reţinut că instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/306/2016  avea obligaţia să solicite orice fel de informaţii relevante cu privire la starea de sănătate a  reclamantului (cu atât mai mult cu cât chiar acesta a arătat că are probleme psihice), întrucât  obiectul dosarului viza situaţia unui minor (stabilirea programului de vizitare a minorei,  exercitarea autorităţii părinteşti).  

Faţă de obiectul acelui dosar, s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) din  Legea nr. 272/2004, care reglementează principiul interesului superior al copilului, principiu care  prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice  şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti,  precum şi prevederile art. 7 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, potrivit cărora, prin excepţie  de la regula privind necesitatea consimţământului persoanei vizate în ceea ce priveşte prelucrarea  datelor cu caracter personal, acest consimţământ nu este cerut atunci când prelucrarea este  necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie, din cele expuse mai  sus rezultând că datele furnizate de pârâtă au fost necesare întocmirii expertizei medico-legale  avută în vedere de instanţă pentru a stabili programul de relaţii personale ale tatălui reclamant cu  fiica sa minoră. 

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO şi a CJUE, invocată de către reclamant în apel,  Curtea de apel a reţinut că aceasta nu este relevanţă în speţa de faţă, situaţia din dosarul prezent,  în care chiar reclamantul afirmă că suferă de boli psihice şi solicită efectuarea unei expertize prin  care să se stabilească discernământul raportat la afecţiunile respective, fiind diferită de cele care  au stat la baza pronunţării hotărârilor invocate. 

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul reclamant susţine că instanţa de  apel a aplicat greşit prevederile legale invocate în acţiune, că intimata a încălcat norme juridice imperative care prevedeau necesitatea consimţământului său la prelucrarea datelor cu caracter  medical şi prin aceasta i-a cauzat un prejudiciu, iar interesul minorei nu a fost ocrotit, câtă  vreme au fost divulgate informaţii cu caracter medical, strict confidenţiale, informaţii de care au  luat la cunoştinţă, ulterior, atât fiica minoră a recurentului, cât şi colegii de serviciu ai mamei  copilului, precum şi învăţătoarea acestuia. 

Înalta Curte, analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant, care se pot  încadra în prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, constată caracterul  nefondat al acestora, reţinând că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale  referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal, corelate cu cele privind interesul superior  al copilului. 

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, în vigoare la data  furnizării datelor şi documentelor de către pârâtă în dosarul nr. x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu,  „orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepţia prelucrărilor care vizează date din 

77 

categoriile menţionate la art. 7 alin. (1), art. 8 şi 10, poate fi efectuată numai dacă persoana  vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare”. Prin excepţie de la această regulă, alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede mai multe  situaţii în care consimţământul persoanei vizate nu este cerut, printre care: situaţia în care  prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei  vizate ori a unei alte persoane ameninţate [art. 5 alin. (2) lit. b)] ; situaţia în care prelucrarea este  necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt  dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi  libertăţile fundamentale ale persoanei vizate [art. 5 alin. (2) lit. e)]. 

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 prevede că „prelucrarea datelor cu caracter  personal (…) privind starea de sănătate sau viaţa sexuală este interzisă”, cu excepţia situaţiilor  enumerate în alineatul 2, printre care şi situaţia în care „prelucrarea este necesară pentru  constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie” [art. 7 alin. 2 lit. f)].  

Art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, cu referire la prelucrarea datelor cu caracter personal  privind starea de sănătate, prevede că: „În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2),  prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică în privinţa prelucrării datelor privind starea de sănătate  în următoarele cazuri: (…) b) dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol  iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii  rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei  asemenea fapte (…)”. 

Art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului  prevede că respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor  principii: a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; f)  asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil; k) asigurarea  protecţiei împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului;  l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul  reglementărilor din această materie. 

Potrivit art. 263 alin. (1) Cod civil, care reglementează principiul interesului superior al copilului, „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu  respectarea interesului superior al copilului”, iar art. 24 alin. (2) din Carta privind Drepturile  Fundamentale a Uniunii Europene prevede că „în toate acţiunile referitoare la copii, indiferent  dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului  trebuie să fie considerat primordial”. 

Conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „exercitarea drepturilor şi îndeplinirea  obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure  bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin  menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale,  precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”.  

Deşi regula este aceea că ambii părinţi exercită autoritatea părintească, în anumite cazuri  instanţa poate decide ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, fiind  considerate motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă în acest sens:  alcoolismul, boala psihica, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau  faţă de celalalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri,  infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de  riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti  [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004].

78 

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate conduce la concluzia că instanţa  învestită cu soluţionarea unui litigiu vizând exercitarea autorităţii părinteşti [ca ansamblu de  drepturi şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului, astfel cum este definită de art.  483 alin. (1) Cod civil, incluzând şi dreptul părintelui care nu locuieşte în mod statornic cu  copilul de a avea legături personale cu acesta – art. 496 alin. (5) Cod civil] este obligată să  administreze, în interesul copilului, mijloacele de probă necesare în scopul stabilirii corecte a  situaţiei de fapt, inclusiv sub aspectul stării de sănătate psihică a părinţilor, aceştia neputând  opune dreptul lor de a nu-şi da consimţământul la prelucrarea datelor personale cu caracter  medical.  

În caz contrar, sfera probatoriului ar fi limitată prin refuzul părintelui de a-şi da  consimţământul asupra prelucrării datelor medicale, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului  vizând exercitarea autorităţii părinteşti neputând valorifica toate elementele de fapt pentru  adoptarea unei măsuri convergente cu interesul superior al copilului.  

Aceste refuz nu poate fi justificat prin argumente de natura celor invocate de recurent (faptul că fiica minoră nu se poate dezvolta normal în societate, cunoscând de la alţii că are un  tată care nu se încadrează într-o stare psihică de normalitate). Aşa cum s-a reţinut mai sus,  legiuitorul consideră că boala psihică este un motiv temeinic de limitare a exerciţiului drepturilor  părinteşti ale părintelui bolnav [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004], prezumând că, în acest  caz, măsura este în interesul copilului, ceea ce presupune accesul instanţei la documentele şi  informaţiile referitoare la starea de sănătate a persoanei în cauză.  

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut, în considerentele deciziei din apel, că, în condiţiile  în care chiar reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr.  x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu că are probleme psihice, iar obiectul dosarului era stabilirea  programului de vizitare a minorei, fapta pârâtei din prezenta cauză, de a înainta la dosarul  respectiv, la solicitarea instanţei de judecată, informaţii şi acte medicale privindu-l pe reclamant,  nu are caracter ilicit, nefiind întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a  acesteia, în temeiul art. 1357 Cod civil.  

În raport cu aceste considerente, devine irelevantă cercetarea împrejurării dacă recurentul  a avut sau nu vreo obiecţie cu privire la depunerea actelor medicale în dosar, manifestată  personal sau prin intermediul avocatului său, sau dacă instanţa ar fi trebuit să ceară reclamantului  consimţământul expres pentru ataşarea înscrisurilor la dosar, fiind cert, potrivit dispoziţiilor  legale enumerate anterior, şi, în special, cele ale art. 7 alin. 2 lit. f) din Legea nr. 677/2001,  coroborate cu art. art. 263 alin. (1) Cod civil şi art. 24 alin. (2) din Carta privind Drepturile  Fundamentale a Uniunii Europene, că interesul copilului în rezolvarea pricinii a prevalat în  raport cu dreptul persoanei de a se opune la prelucrarea datelor sale cu caracter personal. 

Susţinerile recurentului în sensul că, potrivit prevederilor art. art. 294. alin (1) pct. 1 Cod  procedură civilă, înscrisurile depuse de intimată privind starea de sănătate a reclamantului nu  trebuiau primite la dosarul nr. x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu şi că judecătorul ar fi trebuit să  verifice respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 677/2001, nu pot fi valorificate în prezenta  cauză, întrucât vizează o pretinsă greşeală de judecată a instanţei care a soluţionat dosarul  respectiv şi care trebuia invocată în căile de atac deschise împotriva hotărârii judecătoreşti  pronunţate în acea cauză. Or, chiar în cererea de recurs, reclamantul arată că: „Eu nu am afirmat  în acţiune că sunt nemulţumit de soluţia dată de Judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. x/2014”. 

Pe de altă parte, persoana juridică de la care au fost solicitate şi care a transmis instanţei  înscrisurile medicale este o instituţie publică, fiind incidente prevederile art. 298 Cod procedură  civilă, care nu prevăd posibilitatea acesteia de a refuza prezentarea înscrisurilor în condiţiile art. 

79 

294 Cod procedură civilă. Ca atare, nu poate fi imputat intimatei pârâte faptul că nu şi-a exercitat  un eventual drept de a refuza depunerea la dosar a înscrisurilor solicitate.  

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost  pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.  488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, recursul a  fost respins, ca nefondat. 

Notă: Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu  caracter personal şi libera circulaţie a acestor date a fost abrogată prin Legea nr. 129/2018,  publicată în M.Of. nr. 503 din 19 iunie 2018. 

8. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Abuz de drept. Inexistenţa caracterului ilicit al  faptei 

 C.civ. din 1864, art. 999  Legea nr. 64/1991  C.proc.civ., art. 488 pct. 8 

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii civile  delictuale, are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat,  cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat  prin exercitarea acestui drept în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de  legiuitor şi în limitele sale, impunând, per a contrario, necesitatea existenţei unui raport de  proporţionalitate între exerciţiul dreptului şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe  persoane pe această cale. Depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea  dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură  să atragă răspunderea titularului.  

Or, nu se poate vorbi de un exerciţiu excesiv şi nerezonabilal dreptului, de natură să  atragă angajarea răspunderii civile delictuale, câtă vreme la momentul învestirii instanţei de  judecată cu cererea de ordonanţă preşedinţială, părţile nu aveau reprezentarea nelegalităţii  titlului de proprietate industrială pe care îl invocau pentru a obţine pe cale judiciară  interzicerea comercializării în România a produsului concurent, neputând să prevadă că,  ulterior, brevetul de invenţie pe care şi-au întemeiat aparenţa de drept şi care beneficia de  prezumţia de legalitate, va fi anulat total prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, nu este  îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, neputându-se reţine exercitarea cu rea-credinţă,  abuzivă de către pârâte a cererii de ordonanţă preşedinţială, întrucât nu a avut loc o deturnare  a drepturilor acestor părţi de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut. 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 650 din 26 martie 2019 

1.Obiectul acţiunii.  

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de  15.03.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. Ltd şi C. LLC (fosta D.  Corporation), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar, la 

 

   tel: (+40) 744.99.41.83

   Email: secretariat@ulici.ro

Cluj-Napoca Bd-ul 21 Decembrie 1989 nr. 76

Cluj-Napoca, România, 400124

   L-V 08:00 - 16:00 cu programare prealabilă

© 2019 Cabinet Avocat dr. Claudiu-Octavian Ulici

Caută

Avem 44 vizitatori și nici un membru online

Informații preliminare gratuite. Completați formularul sau sunați la: 0744994183

Aici ne puteți informa pe scurt asupra problemei juridice cu care vă confruntați. Formulăm un răspuns gratuit în limita timpului disponibil.