Strategia amânării pronunțării ca metodă de „frânare” a volumului de muncă este o falsă soluție matematică și o abordare falimentară pe termen mediu și lung, atât din punct de vedere al dinamicii instanței, cât și sub aspect procedural.
1. De ce este o strategie greșită din punct de vedere al încărcăturii?
- Efectul de „bulgăre de zăpadă”: Dosarele nou intrate pe rolul instanței sunt repartizate automat prin sistemul ECRIS (repartizare aleatorie) către toate completurile active, indiferent câte amânări de pronunțare are fiecare judecător în derulare. Astfel, prin amânarea pronunțării pe cauzele deja dezbătute, judecătorul nu oprește fluxul cauzelor noi, ci doar acumulează un stoc de dosare restante (hotărâri neredactate/nepronunțate) peste fluxul ordinar de dosare noi.
- Capcana termenelor limită: Amânarea succesivă a pronunțării nu face decât să comaseze sarcina de redactare într-un interval scurt de timp, generând un stres organizațional uriaș și un risc sporit de depășire a termenelor legale de redactare.
2. Cadrul legal: Când și cum se poate amâna pronunțarea?
Dispozițiile legale sunt imperative: amânarea pronunțării nu este un drept discreționar al judecătorului, ci o excepție strict delimitată de lege.
Temeiul legal este Articolul 396 din Codul de Procedură Civilă (Amânarea pronunțării):
Art. 396 alin. (1) C. proc. civ.:
„În cazuri justificate, dacă instanța nu ia hotărârea de îndată, pronunțarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăși 15 zile.”
De asemenea, Articolul 396 alin. (2) C. proc. civ. permite depunerea de note scrise/concluzii scrise la dosar pe parcursul amânării pronunțării.
Condiții legale stricte:
- Doar în cazuri justificate: Legea pretinde existența unor motive temeinice (complexitatea cauzei, volumul mare de probe de analizat, necesitatea examinării ample a jurisprudenței sau doctrinelor invocate).
- Termenul maxim legal: Regula generală stabilește un termen de maximum 15 zile pentru amânarea pronunțării. Dacă se dispun amânări succesive, depășirea termenelor rezonabile fără o motivare reală constituie o abatere de la bunele practici de administrare a actului de justiție și poate atrage sesizarea Inspecției Judiciare pentru tergiversarea soluționării cauzelor.
Concluzie
Amânarea pronunțării ca încercare de a masca sau evita încărcarea cu dosare este ineficientă managerial (stocul de cauze noi crește oricum) și viciată juridic (încalcă exigența de „caz justificat” prevăzută la art. 396 C. proc. civ.). Unica metodă sustenabilă de gestionare a rolei rămâne soluționarea și redactarea la timp a cauzelor finalizate.
