avocat dr. Ulici Claudiu-Octavian

avocatura / jurisdicție privata

scroll down

 

 

16 martie 2018

traducere Claudiu-Octavian Ulici

 

În ultimul deceniu, unul dintre cei mai citați gânditori în dezbaterile privind politica externă occidentală și intervențiile militare, în special pentru Statele Unite, a fost Tucidide 1. Orația lui Pericle cu ocazia funerarilor, a fost un faimos discurs preluat de acest istoric antic, în lucrarea " Istoria războiului peloponesiac”. Discursul a fost ținut de Pericle, un politician atenian eminent, la sfârșitul primului an al războiului (431 î.e.n.), ca parte manifestărilor publice ce aveau loc cu ocazia înmormântării războinicilor căzuți pe câmpul de luptă. După ce aceștia erau îngropați într-un mormânt public, unul dintre cei mai importanți cetățeni, aleși de oraș, avea onoarea de a susține un discurs, iar la ceremoniile din 431 îen a fost ales Pericle.

Orațiile funerare au devenit una dintre cele mai faimoase și mai importante pasaje din opera lui Tucidide. Acestea oferă un tribut adus culturii Atenei antice, democrației și libertății, cinstind luptătorii care sunt dispuși să moară pentru orașul lor. Discursul a fost păstrat conform însemnărilor lui Tucidide și prin urmare acestea nu este un citat, dar se pare că ideile principale au fost preluate (id.).

Am tradus acest discurs, încercând a păstra cât mai fidel originalul, deși pe alocuri am fost nevoit să fac anumite intervenții. Lecțiile oferite de Tucidide sunt necesare astăzi mai mult ca niciodată. Lucrările sale sunt însă complexe și dificile, chiar și în limba greacă originală și cititorii se bazează pe traduceri, adesea de calitate dubioasă. Pasajele din Tucidide, pot servi ca resursă în a gândi lumea și locul nostru în ea, un punct de pornire pentru dezbaterea despre unele dintre cele mai importante probleme cu care ne confruntăm astăzi (id.).

Iată textul:

Pericle

PERICLE 431 îen (https://en.wikipedia.org/wiki/Pericles)


” Cei mai mulți dintre cei care au vorbit aici înainte, lăudau pe legiuitorul care a adăugat această orație celorlalte obiceiuri funerare ale noastre. Îi părea un lucru demn, ca o astfel de cinste, să fie dată înmormântării celor care au căzut pe câmpul de luptă. Dar ar fi trebuit să preferăm ca, atunci când oamenii morți au fost bravi, ei ar trebui să fie onorați prin faptele noastre și cu o asemenea onoare ca în această înmormântare publică, pe care acum o ascultați. Apoi, reputația celor mulți nu ar trebui periclitată de retorica unuia sau altuia, iar virtuțile lor să fie puse la îndoială. Cu privire la această reputație este dificil de spus și puține și multe; și nici chiar moderația nu este capabilă să dea impresia veridicității. Prietenul celor morți, care cunoaște faptele, poate să creadă că cuvintele vorbitorului nu corespund cunoștințelor și dorințelor sale; altul, care nu este atât de bine informat, când aude ceva ce depășește propriile puteri, va fi invidios și va suspecta exagerarea.

Omenii sunt toleranți la laudele altora, atâta timp cât fiecare ascultător crede că poate să facă la fel, sau aproape la fel de bine chiar el însuși, dar, atunci când vorbitorul discută despre ceva deasupra lui, gelozia lui este trezită și începe să se îndoiască. Cu toate astea, deoarece strămoșii noștri au îngăduit ceremoniile de față, trebuie să mă supun și, cu toate puterile mele, mă voi strădui să satisfac dorințele și credințele tuturor celor care mă aud.

Voi vorbi mai întâi despre strămoșii noștri, pentru că este corect și evident că acum, când plângem pe cei morți, ar trebui să ducem un omagiu memoriei lor. Nu a existat niciodată o vreme în care ei nu locuiau pe acest pământ, care prin vrednicia lor a fost predat din generație în generație și am primit acum de la ei un stat liber. Dar, dacă ei erau vrednici de laudă, la fel sunt și părinții noștri care au adăugat la moștenirea lor și după multe lupte care ne-au transmis nouă fiilor lor, acest mare imperiu. Și noi, care ne-am adunat astăzi aici, care suntem cei mai mulți încă în putere, am continuat munca de perfecționare și am înzestrat bine orașul nostru cu tot ce are nevoie, astfel încât să fie suficiente atât pentru pace, cât și pentru război. Despre faptele eroice prin care au fost dobândite diferitele noastre posesiuni, sau despre puterea cu care noi sau tații noștri am răsturnat soarta războiului, elen sau barbar, nu voi vorbi; pentru că povestea ar fi lungă și vă este cunoscută.

Dar, înainte de a-i lauda pe cei morți, aș vrea să amintesc de principiile de viață cu care am crescut - despre putere, despre instituțiile și modalitățile prin care a devenit imperiul nostru mare. Căci cred că astfel de gânduri sunt potrivite pentru această ocazie și această mulțime de cetățeni și străini le pot asculta cu folos.

Forma noastră de guvernare nu intră în rivalitate cu instituțiile altora. Guvernul nostru nu copiază vecinii noștri, ci este un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiți democrație, deoarece administrația este în mâinile celor mulți și nu a celor puțini. Dar, în timp ce există o justiție egală pentru toți, ca și în disputele private, pretenția de avea merite este tot așa recunoscută; căci atunci când un cetățean într-un fel se distinge, el este preferat pentru serviciul public, nu ca un privilegiu, ci ca răsplată a meritului său. Nici sărăcia nu este un obstacol, căci un om poate aduce servicii țării sale, indiferent de condiția sa materială.

Nu există exclusivitate în viața noastră publică, iar în afacerile noastre private nu suntem suspicioși unul de celălalt, nici nu ne înfuriem pe vecinul nostru dacă acesta face ceea ce îi place; nu ne uităm urât la el care, deși este inofensiv, nu ne este plăcut.

În timp ce nu suntem constrânși în afacerile noastre private, un spirit de respect pătrunde în actele noastre publice; suntem împiedicați să facem greșeli prin respectarea autorităților și a legilor, având o considerație deosebită pentru cei însărcinați cu protecția celor în nevoie, iar cine încalcă legile nescrise va fi desconsiderat de noi.

Și nu am uitat să oferim spiritelor noastre obosite multă odihnă după o muncă grea; avem jocuri regulate și sacrificii pe tot parcursul anului; casele noastre sunt frumoase și elegante; și încântarea pe care o simțim zilnic în toate aceste lucruri ajută la înlăturarea durerii. Prin măreția orașului nostru, roadele întregului pământ se revarsă peste noi; astfel încât ne bucurăm de bunurile altor țări la fel ca de ale noastre.

Apoi, din nou, pregătirea noastră militară este, în multe privințe, superioară celei a adversarilor noștri. Orașul nostru este deschis lumii și deși nu expulzăm niciodată un străin, îl împiedicăm să vadă sau să învețe ceva din secretele, care dacă ar fi dezvăluite unui inamic, ar putea să-i profite. Nu ne bazăm pe conducători sau pe trucuri, ci pe inimile și mâinile noastre.

Și în educație, având în vedere că din prima tinerețe îndurăm întotdeauna exerciții dificile care ne fac curajoși, trăim în liniște, iar acum suntem pregătiți să dăm față cu pericolele cu care ne confruntăm.

Și iată dovada: Lacedemonienii (Sparta) intră pe teritoriul atenian nu prin puterea lor, ci cu ajutorul întregii lor confederați; noi mergem singuri în țările vecine; deși oponenții noștri se luptă pentru casele lor și noi pe un teren străin, rareori avem orice dificultate în a-i învinge.

Vrăjmașii noștri nu au simțit niciodată puterea noastră unită, grija de a împărți flota se află în atenția noastră și pe teren suntem obligați să trimitem cetățenii noștri peste tot. Dar ei, dacă întâlnesc și înving o parte din armata noastră, sunt la fel de mândri ca și cum ne-ar stăpâni pe noi toți și, când înving, pretind că ne-au învinși pe noi toți. Dacă noi preferăm să întâlnim pericolul cu inima ușoară, fără pregătiri intense, cu un curaj câștigat prin obișnuință și nu stabilit de lege, nu suntem oare mai buni pentru acea întâlnire ?

În timp ce noi nu anticipăm suferința, atunci când vine clipa, putem fi la fel de curajoși ca cei care nu se își permit niciodată odihna; astfel orașul nostru este la fel de admirabil pe timp de pace sau război.

Pentru că noi iubim frumosului în preferințele noastre, puterea noastră stă în convingerea noastră, nu în dezbateri și certuri, însă această cunoaștere este câștigată prin discuții pregătitoare pentru acțiune. Avem o putere deosebită de a gândi înainte de a acționa și în timp ce acționăm, în timp ce alți bărbați sunt curajoși din ignoranță, dar ezită în gândire. Și cu siguranță vor fi socotite cele mai brave suflete, cele care au cea mai limpede rațiune, atât în durere cât și în plăcerile vieții, rațiune care nu se îngustează de la vreun pericol.

Prin aceea că facem bine, din nou, suntem deosebiți de ceilalți; ne facem prietenii prin oferirea, nu prin primirea de favoruri. Acum, cel care oferă o favoare este un prieten mai stabil, pentru că el preferă prin bunătatea sa, să păstreze în viață amintirea unei obligații; dar beneficiarul este mai rece în sentimentele sale, pentru că știe că, prin primirea unui favor din generozitatea altcuiva, nu a câștigat o recunoaștere, ci va fi obligat a plăti o datorie. Noi, fără a fi obligați facem bine pentru vecinii noștri, nu pentru un interes imediat, ci cu convingere, cu un spirit sincer și neînfricat. Pentru a rezuma: afirm că Atena este școala Hellas (Grecia) și că fiecare atenian în propria sa persoană pare să aibă puterea de a se adapta la cele mai variate forme de acțiune cu cea mai mare versatilitate și eleganță.

Acesta nu sunt cuvinte efemere și inutile, ci adevăr și fapt; iar afirmația este verificată din poziția celor care având aceste calități au ridicat statul. Căci, în timpul acestui proces, Atena singură în rândul contemporanilor săi este superioară în raport cu aceștia. Nici un dușman care vine împotriva sa nu este revoltat de răsturnările situației făcute prin forța unui asemenea oraș; nimeni nu susține că citadela este nevrednică de maeștrii lui.

Și vă asigurăm că nu suntem fără mărturii; există mărețe monumente ale puterii noastre, care ne vor face să vedem minunea acestui veac și a veacurilor următoare; nu vom avea nevoie de laudele lui Homer sau elogiile altuia a cărui poezie ar putea să fie plăcută pentru moment, deși faptele închipuite de el nu au văzut lumina zilei. Căci am obligat fiecare țară și fiecare mare să deschidă o cale pentru vitejia noastă și au pus peste tot memorii veșnice ale prieteniei noastre și ale dușmăniei noastre. Acesta este orașul în numele căruia acești oameni au luptat cu noblețe și au murit; nu puteau purta gândul că acesta ar putea fi luat de la ei; și fiecare dintre noi care supraviețuiește ar trebui să lucreze cu bucurie în numele lui.

Am rămas în măreția Atenei, pentru că vreau să vă arăt că luptăm pentru un premiu mai mare decât cel prin care ne bucurăm de aceste privilegii și pentru a stabili prin dovezi clare meritul acestor oameni pe care acum îi comemoram.

Cele mai mari laude deja au fost rostite. Căci în mărirea cetății i-am mărit și pe ei, oameni ai căror virtuți au făcut-o glorioasă. Și chiar dacă s-ar spune puține despre ei, moarte lor pusă în balanță, se află în echilibru cu faima lor ! Cred că o moarte precum a lor, este adevărata măsură a valorii omului; poate fi numai începutul descoperirii virtuților lor, dar este, în orice caz, dovada de nezdruncinat.

Chiar și pentru cei care nu au făcut marele sacrificiu, trebuie lăudat curajul cu care au luptat pentru țara lor; ei au înlăturat răul făcând loc binelui și au adus beneficii statului prin serviciile lor publice mai mari decât ar fi putut strica vreodată prin acțiunile lor private. Niciunul dintre acești oameni nu a fost ademenit de bogăție și nu a ezitat să renunțe la plăcerile vieții; niciunul dintre ei nu pus răul înaintea speranței, cum ar fost obișnuit pentru un sărac, căci un om, chiar dacă este sărac, se poate îmbogăți într-o bună zi.

Dar, considerând că a pedepsi pe dușmanii era mai dulce decât oricare dintre aceste lucruri și că nu puteau găsi nici o cauză mai nobilă, ei au hotărât cu privire la necunoscutul din viețile lor să se răzbune onorabil și să lase restul. Ei s-au resemnat de speranța unei șanse la fericire; dar, în fața morții, s-au hotărât să se bazeze pe ei înșiși. Și când a venit momentul, ei au fost gata să reziste și să sufere, mai degrabă decât să fugă și să-și salveze viața; au fugit de cuvântul dezonoare, dar pe câmpul de luptă se așezau repede în poziții și într-o clipă, după norocul fiecăruia, au trecut în lumea cealaltă, nu cu teamă, ci cu onoare.

Acesta a fost sfârșitul acestor oameni; erau vrednici de Atena, iar cei vii nu trebuie să dorească să fie eroi mai mari, câtă vreme se pot ruga pentru o soartă mai liniștită. Valoarea unui astfel de spirit nu poate fi exprimată în cuvinte. Oricine vă poate vorbi oricât despre avantajele unei aptitudini curajoase, pe care deja o cunoașteți.

Dar în loc să-l ascultați, ași vrea să aveți zi de zi ochii fixați asupra măreției Atenei, până când vei fi plin de dragostea pentru ea; și până când vei fi impresionat de spectacolul gloriei ei, reflectată faptul că acest imperiu a fost dobândit de oameni care și-au cunoscut datoria și au avut curajul să o facă, care în timpul conflictului au avut mereu frica de a nu fi dezonorați și care, dacă nu ar reuși niciodată în ce făceau, nu ar permite ca virtuțile lor să fie pierdute în țara lor, dar și-au dat liber viața, ca fiind cea mai frumoasă ofrandă pe care au putut să o prezinte la sărbătoarea ei.

Sacrificiul pe care l-au făcut în comun a fost întors în parte pentru fiecare; căci ei au primit, fiecare pentru el însuși, o slavă care nu îmbătrânește și înnobilează toate mormintele, nu vorbesc despre cele în care le-am așezat rămășițele lor, ci despre cele în care supraviețuiește gloria lor și ea este proclamată mereu și cu fiecare ocazie atât prin cuvânt cât și prin faptă.

Căci întregul pământ este mormântul unor oameni faimoși; nu numai a celor comemorați de coloane și inscripții în propria lor țară, dar și în țări străine este un memorial al lor nescris, sculptat nu în piatră, ci în inimile oamenilor. Faceți din ei exemplele voastre și, cinstind curajul de a fi liber și libertatea a fi fericiți, nu cântăriți prea ușor pericolele războiului.

Nefericitul, care nu are nici o speranță de schimbare spre mai bine, are mai puține motive să-și abandoneze viața decât cel prosper, așa fiind, dacă el supraviețuiește, pare întotdeauna predispus unei schimbări spre mai rău și orice accident poate agrava această predispoziție. Pentru un om de spirit, lașitatea și dezastrul vin împreună și sunt mult mai amare decât moartea, care îl lovește pe nevăzute într-un moment în care este plin de curaj și mânat de speranță.

De aceea, acum nu îmi este milă de părinții celor morți care stau aici; mai degrabă i-aș liniști. Știți că morții voștri au trecut prin multe vicisitudini; și că aceștia ar putea fi considerați norocoșii care și-au câștigat cea mai mare onoare, fie că este vorba de o moarte onorabilă ca a lor, sau o durere onorabilă ca a voastră și a căror parte de fericire a fost așa bine ordonată încât măsura fericirii lor este egală cu măsura vieții lor.

Știu cât de greu este să vă fac să simți asta, atunci când norocul altora prea des vă reamintește de bucuria care, care odată, v-a luminat inima. Iar tristețea se simte în lipsa acelor binecuvântări, nu din cele pe care omul nu le-a cunoscut, ci din cele care făceau parte din viața lui înainte de a fi luate de la el. Unii dintre voi sunt la o vârstă la care pot spera să aibă alți copii și ei ar trebui să-și suporte tristețea mai bine; nu numai pentru că copiii care se vor naște în continuare pot să-i facă să-i uite pe cei pierduți, dar orașul va fi de două ori câștigător. El nu va rămâne pustiu și va fi mai sigur. Pentru că sfatul unui om nu poate avea greutate sau valoare egală, atunci când nu are copii care se riscă în fața pericolului.

Pentru aceia dintre voi care ați trecut în fruntea lor, spun: "Felicitați-vă că ați fost norocoși în cea mai mare parte a zilelor voastre; amintiți-vă că viața voastră de durere nu va dura mult timp și că veți fi mângâiați de slava celor care au plecat. Numai dragostea de onoare rămâne întotdeauna tânără și nicidecum bogățiile, după cum spun unii, dar onoarea este bucuria oamenilor când ajung bătrâni și inutili. Pentru voi, care sunteți fii și frații celor plecați, văd că încercarea de a-i imita va fi una dificilă.

Căci toți oamenii îi laudă pe morți, și, oricât de remarcabilă ar fi valoarea pe care am, eu afirm că măcar nu mă apropii de ei și evit să stau lângă rivalii și detractorii lor, și când un om trăiește izolat, onoarea și bunăvoința pe care le primește sunt curate.

Și dacă voi vorbi despre virtuțile femeilor care vor fi de acum văduve, lăsați-mă să le rezum într-o scurtă observație: Pentru o femeie a nu arăta mai multă slăbiciune decât este naturală sexului ei, este o mare glorie și la fel să nu să vorbească despre bine sau despre rău în rândul oamenilor.

Am plătit tributul necesar, în ascultare față de lege, folosind cuvintele potrivite pe care le aveam.

A fost plătit în parte tribut celor întâmplate; cei morți l-au plătit prin fapte și rămâne doar ca copiii lor să fie întreținuți pe cheltuiala publică până la majorat: acesta este marele premiul pe care îl primesc, asemenea unei medalii, Atena îi încoronează pe fiii ei vii și morți, după o luptă ca a lor.

Căci acolo unde cele mai mari recompense se fac prin cinste, cei mai nobili cetățeni sunt înscriși în serviciul statului. Și acum, dacă v-ați plâns în mod corespunzător, fiecare pentru morții săi, puteți pleca.”

1. Thinking through Thucydides, http://www.bristol.ac.uk/classics/research/thucydides/ttt/, 160318 School of Humanities University of Bristol UK

Textul: University of Minnesota, Human Rights Library, Thucydides, Pericles' Funeral Oration, http://hrlibrary.umn.edu/education/thucydides.html

Juriștii din Quebec, după cum susține prof. de drept civil Cumyn (Montréal), recunosc în general Codul Civil din Quebec (CCQ), ca fiind în ansamblu său o revizuire a dreptului privat și doar unele instituții ar fi reprezentat o veritabilă reformă, cum ar fi fiducia, spre exemplu. Pentru titlul referitor la administrarea bunurilor altuia ( al șaptelea titlu din Cartea a IV-a, cu privire la bunuri CCQ) se susține însă, că ar fi necesară o caracterizare diferită. Acest set de dispoziții pentru prima dată în tradiția dreptului civil, codifică norme privind administrarea proprietății altora. Cu toate acestea, regulile care sunt găsite nu sunt neapărat norme noi. În realitate, mai multe dintre ele, au sursa lor în legea anterioară și recunosc caracterul general al normelor adoptate anterior în special cu referire la tutelă sau execuția testamentară.

Ideea unei codificări a regulilor privind administrarea bunurilor altora a survenit din dorința - sau necesitatea - de a reînnoi analiza făcută până în prezent a gestiunii pentru altul, a cărei lacune și neconcordanțe au fost bine observate. în multe cazuri în care gestiunea aceasta nu se încadrează strict sub o reprezentare convențională (id.). După cum se poate observa ușor în legislație, doctrină și jurisprudență, a devenit o obișnuință să se considere, că există un mandat, atunci când o persoană este autorizată să facă acte juridice menite să producă efecte în patrimoniul altora. Acesată obișnuință, în a presupune întotdeauna existența unui mandat, sau a unei reprezentări, nu este specific doar legii din Quebec; aceasta se poate observa și în alte țări unde există un sistem de drept civil. Ceea ce este unic în Quebec în această privință, este însă faptul că, influențat de soluțiile găsite în alte provincii din Canada, s-a preferat, în anumite cazuri, calificarea mandatarului - persoana care administrează pentru altul, ca trustee (administrator, curator, tutore – persoană de încredere n.r.) proprietar "sui generis" (special, original, particular; unic în felul său n.r.) sau proprietar al proprietății administrate, așa cum se face în tradiția common law.

Faptul că, mandatul a fost principala instituție în care sunt formulate regulile și date fiind efectele actelor juridice încheiate în privința proprietății altora, explică probabil practica în a se recurge la această calificare. Se poate asemăna, fără a avea prea multe inconveniente, administrarea proprietății altora cu mandatul, dar relația dintre administrator și beneficiar este diferită. Sunt inaplicabile aici regulile mandatului privind: facultatea mandantului de a revoca în orice moment mandatul, interpretarea restrictivă a împuternicirilor, lipsa unor măsuri eficiente de supraveghere și control al reprezentantului autorizat. De la inconvenientele și restricțiile instituției mandatului, în practică a apărut o nevoie puternică, pentru a se împiedica aplicarea anumitor reguli de la mandat, folosind diferite paliative care sunt familiare: mandat irevocabil, mandat în interes comun, mandat comercial, mandat post-mortem, mandat fără reprezentare ș.a.m.d.

Legislativul din Quebec a optat pentru codificarea normelor care reglementează administrarea proprietății altora, așa cum acestea au rezultat din soluționarea diferitelor cazuri speciale de administrare, mai ales în relație cu sistemul de common law.

Prof. Cumyn consideră că acest drept de administrare a proprietății altuia este o contribuție semnificativă la tradiția dreptului civil, deoarece - în ciuda nevoilor similare - nu există un analog în alt cod civil.

Capacitatea juridică, pe care Codul Civil o recunoaște unui major, îi interzice să intervină în afacerile altuia. A administra proprietatea altuia, înseamnă prin urmare aceea că, administratorul a fost anterior investit cu o astfel de calitate, care îl autorizează a acționa și care dă validitate actelor pe care le încheie.

Codul impune o multitudine de obligații care trebuie respectate în administrarea proprietății altuia, dar nu toate au aceeași forță obligatorie. Este amintit în mod expres, de multe ori, că administratorul poate fi scutit de îndeplinirea unei obligații, de către chiar beneficiarul administrației, sau de către instanța de judecată. Două sunt obligațiile esențiale: obligația de a acționa cu prudență și diligență și obligația de loialitate.

Codul stabilește două axe prioritare pentru competențelor unui administrator al proprietății altora. Pe de o parte, se introduce o distincție între administrarea simplă și cea generală. Pe de altă parte, se grupează acte juridice, nu în funcție de categoriile tradiționale de acte conservatoare, acte de administrare și acte de înstrăinare, ci pe baza unei distincții între acte cu titlu oneros și acte gratuite.

În ceea ce privește inovațiile din Codul civil al provinciei Québec și dacă aceste codificări pot servi drept model în codul civil al altei țări (n.a. așa cum au fost preluate ad literam în Codul Civil Român Titlul V Administrarea bunurilor altuia), prof. Cumyn arată că, este întotdeauna dificil ca cineva să se pronunțe asupra acestei chestiuni, dacă o instituție dintr-o țară urmează să fie adoptată într-o altă țară, deoarece sunt factori diverși care influențează politicile legislative. Răspunsul poate să fie afirmativ, dar cu toate acestea, nu este sigur dacă ar fi nevoie de o codificare la fel de detaliată ca și în Quebec, care este, în acest sens, puternic influențată de instituția fiduciei. Pentru a clarifica ceea ce este esențial în regula exercitării puterilor pentru administrarea bunurilor altora, prof. Cumyn propune următoarele criterii:

(1) o distincție clară între exercitarea unui drept și exercitarea unei împuterniciri;

(2) să se reglementeze explicit mandatul fără reprezentare, alături de cel cu reprezentare;

(3) să se cuprindă o metodă pentru determinarea întinderii împuternicirilor, sub forma unui regim suplimentar, actele de titlu gratuit fiind, totuși, neapărat excluse și

(4) să se precizeze obligațiile de bază în exercitarea oricărei împuterniciri, obligația de loialitate în special, obligațiile care privesc conflictul de interese și predarea administrării.

*

În ceea ce privește soluțiile de practică, am urmărit câteva decizii ale Curții de Apel din Quebec, care are competența să pronunțe hotărâri definitive pentru majoritatea cazurilor cu care este sesizată. Pentru acest articol, în Jurnalul Baroului Cluj, am amintit de speța Bell c. Molson (07 aprilie 2015), în care este pusă în discuție instituția administrării bunurilor altuia și în legătură cu aceasta obligația de prudență și diligență, precum și modul de suportare a cheltuielilor administrării.

Așa cum am făcut și pentru alte decizii relevante, ce pot fi observate la GOOGLE BOOKS ( https://play.google.com/store/search?q=octavian%20ulici&c=books ), am tradus și rezumat hotărârea cu respectarea termenilor așa cum au fost ei preluați de CCR și evident am îndepărtat numele părților.

Speța poate fi următită integral și gratuit în Jurnalul Baoului Cluj (nr. 2/2018) (baroul-cluj.ro) și a ridicat două probleme.

          1. Prima problemă: Este justificată obligarea pârâților ( administratorilor patrimoniului) la a plăti suma de 665.000 $ fiecare, cu titlul de daune ?

După o minuțioasă analiză a stării de fapt, se constată că angajații Societății profesionale (unul din cei 3 administratori pârâți) au ridicat avertismente serioase către pârâți și în plus, majoritatea pârâților (Societatea și un membru al administrării) au împărtășit punctul lor de vedere. De departe, nu poate fi vorba de simple investiții neinspirate. Deși constitutorul ( bunicul) a dat mult spațiu de manevră, el nu a acordat un bilet în alb și nu a scuzat să se acționeze cu " prudență și diligență " în beneficiul fiului și apoi a nepoților săi. Nu există o "eroare vădită" în administrare și acest motiv nu este întemeiat.

În concluzie cu privire la această primă întrebare, judecătorii din apel sunt de părere că obligarea pârâților la a plăti apelanților suma de 665 000 $, pentru fiecare, plus dobândă și indemnizația suplimentară este întemeiată.

A doua problemă: Dacă sunt reclamanții, obligați, în ciuda celor stabilite mai sus, la suportarea cheltuielilor administrării ?

Această problemă face obiectul principalului apel în care apelanții solicită Curții să anuleze dispozițiile hotărârii de primă instanță, prin care au fost obligați să plătească intimaților toate "onorariile și costurile extrajudiciare, precum și costurile avocaților și ale experți, pentru un total de 3,2 milioane $, plus dobânda și indemnizația suplimentară.

În primul rând, fiecare pârât este reclamant-reconvențional și solicită rambursarea costurilor sale de administrare pe motiv că procesul este legat de funcția lor de administrator, în conformitate cu principiul general al Codului civil:

CCR

CCQ

Articolul 854

Suportarea cheltuielilor administrării

(1) Cheltuielile administrării, inclusiv cele ocazionate de prezentarea dării de seamă şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.

1367. Les dépenses de l'administration, y compris les frais de la reddition de compte et de remise, sont à la charge du bénéficiaire ou du patrimoine fiduciaire.

Se concluzionează, referitor la articolul 1367 CCQ (854 CCR), că această dispoziție nu dă dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru administrare. (n.r. pentru CCR se va observa Articolul 838 Debitarea contului de venituri )

Judecătorul de primă instanță a acordat administratorilor rambursarea costurilor de administrare fără a observa dacă acestea au un caracter rezonabil. Era sarcina pârâților să demonstreze că, costurile de 3,2 milioane $ pentru administrare au fost justificate, ori aceștia nu au făcut dovada celor susținute.

Bibliografie:

CUMYN Madeleine Cantin, Professeur de droit civil. Université McGill, Montréal, Canada din Comunicarea prezentată la Barcelona (Spania) în 21 februarie 2002 într-un cadru organizat de Departamentul de Justiție din Catalonia.

Pentru o bibliografie mai amplă M. CANTIN CUMYN, L’administration du bien d’autrui: Traité de droit civil, Montréal, Les Éditions Yvon Blais, 2000.

CANADA, PROVINCE DE QUÉBEC, COUR D’APPEL. Droit de la famille — 500-09-023136-120, 7 avril 2015, http://courdappelduquebec.ca/ 29.11.2017

love

REGULARIZAREA CERERILOR

dr. Ulici Claudiu-Octavian

Vreme de un termen general de prescripție, de 3 ani, a trecut de la intrarea în vigoare a actualului COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, botezat și NCPC. Mai bine îl prescurtam simplu ca pe vremurile mai bune, anterioare ”potopului„ legislativ, C. Pr. Civ. sau CPC, iar codul abrogat C. Pr. Civ. - abrogat sau CPC 1865, căci în alt fel chiar abrevierea pare a conține întrânsa o negație, da mă rog asta pare a fi fost și opinia oficială.

Instituțiile juridice sunt în mare parte asemănătoare în cele două coduri, dar au fost introduse și unele noi, cum ar fi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau contestația privind tergiversarea procesului, care mă rog, prin chiar ea îl poate tergiversa. Termenele sunt nițel schimbate și mai ales iese în evidență ”regularizarea cererilor” ARTICOL 200 CPC. Aici, justițiabilul este obligat a se ține strâns de mână cu avocatul său, de parcă ar fi doi necunoscuți așezați alăturat într-un montagne-rousse, ambii se uită apoi unul spre celălalt, rușinați că se găsesc aici și apoi spre pământul care parcă cade pe ei cu viteză. Ei speră ca rugăciunile înălțate cu atâta asiduitate către Autoritate, să-și primească ecoul binemeritat.

Sub forma unui banc, desigur, se zicea că Prof. Ciobanu participant la elaborarea proiectului legislativ al NCPC, ar fi spus într-un mediu mai familial că de cât s-a plătit atâta s-a făcut, adică pe undeva ar fi fost puțin remunerat și atunci munca sa a fost pe măsură.

Pentru corecta aplicare a 200 CPC, atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la ARTICOL 194-197 CPC, bifezi lipsurile cererii conform punctelor de acolo și poți solicita completarea cererii cu acestea, în termen de cel mult 10 zile, sub sancțiunea anulării.

Acum, ARTICOL 194 CPC, stabilește cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu o mulțime de date ce ar părea lipsite de orice valoare juridică, sau greu de obținut, cum ar fi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare. Cu toate acestea ele se indică în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant, prin urmare ar fi necesară o simplă mențiune a necunoașterii acestor date, dar în practică, speriat de impresia ce ar putea fi creată asupra cererii sale reclamantul sau avocatul său, fac diverse artificii pentru a le afla. Pe urmă, 195 CPC stabilește limpede numărul de exemplare, 196

nulitatea cererii, 197 timbrarea și toate acestea nu ridică nici un fel de probleme.

Cu toate acestea stabilirea a chiar cadrului procesual, poate fi extrem de dificilă în numeroase cazuri și ea implică preexistența unor certificate de moștenitor, chestiune care ar trebui să fie permisă prin suspendarea procesului până la obținerea acestora, sau posibilitatea de modificare a cererilor ulterior primului termen de judecată la care părțile legal citate pot pune concluzii. Pentru persoanele decedate, rămase înscrise în cărțile funciară, este dificil de identificat de către persoana reclamantului ultimul domiciliu sau data calendaristică a decesului ori numele și domiciliile potențialilor moștenitori, demersurile către evidența persoanelor sau camera notarilor publici fiind așezate într-un cerc vicios.

Apoi, în schimbul taxei de timbru, definită de lege ca plată a serviciului public de justiție, grefierul de ședință sau grefierul desemnat de instanță, trebuie să aibă posibilitatea de a face identificările necesare în registrele oficiale. În alt fel justițiabilul va fi obligat la plăti un ”spectacol de justiție” pe care nici măcar nu și-l dorește și conform ORDONANŢEI DE URGENŢĂ privind taxele judiciare de timbru (nr. 80 din 2013), nu sunt bani puțini.

Justițiabilul se găsește astfel prosternat în fața autorității și se poate târî în genunchi de la Ana la Caiafa și înapoi numărând până la infinit de două ori. E mai simplu să anulezi cererea dacă toate documentele de care crezi că e nevoie nu au ajuns pe masa ta. Dar ceea ce crezi trebui să rezulte în urma unei dezbateri în care care vei audia detașat susținerile părților și vei putea dispune anumite măsuri sau chiar citarea prin publicitate.

Mai spun cu jumătate de gură să nu îmi sară lumea juridică în cap și aoleu sunt destui care ar face-o: ”Precedentul judiciar este obligatoriu, adică se poate lua o soluția contrară lui dacă se observă o mai bună aplicare a legii în cazul pendinte”. Dacă ar fi așa, atunci demersul făcut de un coleg avocat îmi va profita oarecum și mie, iar totul va fi mai simplu căci, măcar nu va trebui să o iau mereu și mereu de la capăt cu mecanismul legislativ.

Exemplu concret, prin 2008 introduc o acțiune de partaj între clientul meu, persoană juridică și un număr considerabil de pârâți înscriși în cartea funciară. Procedura a fost viciată de fiecare dată, cererile anulate și taxele de timbru au crescut considerabil. Parte din pârâți au plecat din țară și nimeni nu mai știa nimic de ei, parte au decedat și nu se cunosc moștenitorii. După 4 proceduri deschise din care două cu taxa plătită la valoare (5%) și evident restituită numai pe jumătate în urma anulării cererii, încerc una nouă, că doar nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Adresez din nou cereri către Primăria Municipiului, Evidența Persoanelor și Camera Notarilor, de unde iar primesc răspunsul că au nevoie de date suplimentare, atac din nou anularea cererii la instanța superioară. Nimic nou dar totul degaja perseverență.

În cele din urmă pun concluzii de repunere pe rol a celei de a 5-a proceduri în 2017. Cu roba încheiată până la ultimul nasture, cad la pământ în genunchi și ascuns în spatele unei singure bârne din cele două care susține bara de la care pledez cazul clientului, îmi scot ochii din orbite și încerc să îmi opresc lacrima care stă să iasă din colțul ochiului înroșit, ascultând verdictul. Au fost 5 cuvinte, incluzând conjuncțiile ce le leagă în expresie: ”Cererea se repune pe rol !„. Atunci, pe moment, nici măcar nu am știut dacă pot răsufla ușurat sau dacă mai are rost să o fac, fug să dau vestea clientului și în urma mea, din pricina vitezei, rămâne numai un flash pe holurile tribunalului. Ce am avut, ce am pierdut și ce am câștigat ?

Nu acuz pe nimeni de nimic și mai ales persoanele implicate în procedură, care de altfel le consider bine pregătite profesional și de bună-credință. Observ numai acum la final că, dacă ceva se întâmplă în mod regulat și chestiunea nu ține numai de rațiune, ci să zicem de o plăcere carnală sau, de ce nu, chiar de una intelectuală absconsă, atunci acel ceva, într-un limbaj popular îndeobște acceptat prin Ardeal, se numește pe bună dreptate ”regularizare”.    

festival ultra musicUltra Music Festival – Wikipedia

Claudiu-Octavian Ulici

Bine e limpede, de la bun început trebuie lămurit ce e cu titlul ăsta, de ce adică: ”Bmtzi-Bumtzi, Uaka-Uaka, Ooooooo-Eeeeeee” și care ar fi atunci subiectul discuției ? Păi simplu, ”bum” este o interjecție care imită sunetul tobei, al bubuiturilor, ”bum-bum” e repetiția interjecției fără un final anume și ”tzi, tzi-tzi” e aceeași chestiune în ceea ce privește cinelele, discurile de metal, parte din bateria de tobe. ”Uaka” imită discul DJ-ului, forțat să facă o mișcare inversă ce dă peste cap sunetele, ”uaka-oaka” repetiția, iar ”oooooo, eeeee” imită vocalizările grupurilor de ascultători ai lui ”bumtzi-bumtzi, uaka-uaka” care întemeiază un dialog la nivelul intelectual al sunetelor. Dacă totul se repetă fără întrerupere, pe mai multe zile, într-o explozie multicoloră de lumini. asistăm la un festival. Acesta pune la grea încercare trupurile și buzunarele participanților, dar mă rog pentru asta avem medici și părinți, așa că va fi în cele din urmă treaba acestora.

În festival, corpurile sunt transformate în atingere cu resturile dezlănțuite de sunete și lumini, apăsări și levitații. Literele desprinse din cântece, nu se mai așează în articulația vreunei scriituri. Resturile acestea plutesc printre șirurile de semi-analfabeto-docti și sunt asamblate în mixaje electro-tembelizante. Acestora le stă bine oricum, dor să fie schimbat ritmul de îndată, căci repetate, zgârie timpanul. Sunetele sunt împachetate în lumini și nițel ajutate de plante cumpărate de prin zone limitrofe. Cine o sa mai trăiască în cele din urmă ? Nimeni, dar corpurile spectatorilor-zombi, se vor recompune pe noi zgomote, într-o altă înfățișare conformă în detaliu noilor colecții din mall-uri.

În locul dintre multele scene ale zonei, sunetele se contopesc și festivalul își pierde identitatea, dar și-o recâștigă îndată ce o prezența uneia devine mai evidentă, orice o fi ea impresioneze. Nu e nimic deosebit, sau totul e fascinant și oriunde mergi te vei lovi de o nou și vei dobândi o identitate una sonora și luminoasă, interșanjabilă. Mâinile "artistului" se plimba peste panoul de control și acționează direct măruntaiele auditoriului. Abandon total. Sinucidere temporară. Pauză din univers. Corpurile participanților se alătură festivalului, se lasă învăluite de mixajul generos de lumini și sunete, iar rațiunea este temeinic lăsată pe dinafară. Acum ei sunt parte din Leviatan.

Cam atât despre manifestarea amplă a festivalului și nici nu merită mai multă osteneală, deși poate operațiunea meșteșugărească, contabilo-managerială, pate fi chiar un efort în sine.

Totuși, festivalul se vrea o producție artistică, o manifestare care ar dori atingerea unui scop, chiar dacă în momentul expunerii ei, nu se solicită în concret vreo pretenție de la participanți. Producțiile artistice, se vreau și ele opere, adică puținele alese dintre multele producții artistice, cele în care o acțiune conștientă este îndreptată spre un anumit scop; cele care sunt rezultatul unei activități creatoare; cel care reprezintă o lucrare, originală de artă sau de știință. Opera este o creație, care va fi menținută într-o memorie colectivă a unui popor, fiindcă îi este observată utilitatea, iar prin multele opere reținute poporul devine o nație, cu o conștiință de sine, o particularitate greu de imitat pentru un străin. Lumea este compunere, o alăturare a operelor pentru o mare reprezentație, o participare a fiecăruia în față cu tot celălalt.

Acum, asistăm la un invers, la o descompunere a ceea ce a fost, la o deconstrucție, ce va necesita cu certitudine un nou edificiu. Deja s-au produs și bătrână Apocalipsa, ultima sa manifestare morbidă este deja la timpul trecut. Oamenii viețuiesc în intestinele Leviatanului.

Pentru Heidegger opera este deschiderea unei interiorități, ce asigură accesul la ființarea care suntem noi înșine. În operă operează, survenirea adevărului. Disputa originară între deschidere și ascundere, face ca punerea lor în contradicție, să arate că, tot ceea ce nu este ascuns este deschis, iar deschiderea este manifestarea unei prezențe.

Calea de urmat pentru determinarea realității, nu pleacă de la lucru și ajunge la operă, ci invers, duce la lucru plecând de la operă. Cu alte cuvinte în cele din urmă, fiecare își compune partitura propriului, din nenumărate gesturi manifest în cotidian și apoi în această compoziție, așează obiectele simțurilor, le determină prin ea. Obiectele simțurilor sunt comune tuturor, dar aceste obiecte depind prin urmare, ca utilitate mediată, de manifestarea internă.

Artistul se trimite pe sine prin operă și nu pentru că îi iubește pe ceilalți, ci dimpotrivă, deoarece chiar dragostea, în cele din urmă, nu este decât o specie de egoism. Artistul se multiplică în audiență, asigurându-și perenitatea, ca ultimă și cea mai căutată intenție a ființei. Reproducând opera, tu ca fost membru al auditoriului, dai viață artistului, artist care se regăsește în ceea ce ai făcut în gestul pe care l-ai învățat din operă, în locul mic pe care și l-a revendicat și la primit în mintea ta. Asta e identitatea ultimă, răspuns la un orice altceva, ca modalitate în a face sau în a nu face ceva în fața noului, vechi sau imaginat ca vechi pentru artist .

”Opera” contemporană festivalieră, se limitează însă la a fi un elogiul adus loasir-ului, împins către extrema leneviei. Lene care nu înseamnă a te odihni după lucru, ci a te face că te odihnești după ce te-ai făcut că ai muncit. Această ”operă” ascunde lumea, încearcă să convingă că e bine să lași deoparte orice activitate, oricare ar fi ea, acum și chiar după spectacol.

În engleză leisure, conectat pe undeva la loser, provine din vechea franceză leisir, plecat și acolo din latinescul licere (Oxford English Dictionary), care indică ceva în regulă, legal, permis, posibil. În română lincĭurésc și licirésc, comun cu mag. loccsanás (a stropi), este un termen familial ce desemnează a acțiune de spălare cu puțină apă, iar varianta actuală ar fi a limpezi (Scriban A. 1939 Dicționarul Limbii Românești). Linciurí, linciuresc, este o formație onomatopeică ce desemnează acțiunea de a te băga în apă bălăcindu-te, împroșcând apa etc. (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită, Acad.Rom. 2009). Etimologia este necunoscută și dacă nu aruncăm mingea peste fileu, din Ungaria în România și viceversa, sunt șanse să-i stabilim o origine chiar mai veche decât cea latină, dar acestea sunt deja alte discuții.

Festivalul recompune și așează participantul în starea de relaxare, care în mod uzul ar fi benefică după efortul și timpul petrecut în asigurarea subzistenței, orice ar fi însemnând aceasta, de la război, la asigurarea hranei, a sănătății sau de ce nu chiar după un furt. Acum nu se mai depun eforturi, lucrurile sunt primite, necesarul este asigurat de Leviatan, care mai dorește însă să se și asigure că toți vor sta liniștiți înfulecând drogul otrăvii din pântecele sale.

chilot2

Mai ieri, am primit o hotărâre definitivă, într-o cerere formulată de mine pentru un client, avocat și el. Hotărârea aceasta m-a făcut să observ ”mecanismul juridic ingenios,” care a făcut-o posibilă și acum ard de nerăbdare să îl împărtășesc pe scurt și cu voi, în speranța unei învățături de minte.

Noi preluăm oarecum de la alții, diverse modalități de a face lucrurile, numai că acest ”to do” pe plaiuri Dâmbovițele a devenit ”do do”. Bunicul meu, cu un teribil accent ardelenesc, vocaliza ”pilot” ca și ”chilot”, așa cum se pronunță și în Moldova de altfel, creând astfel o haioasă confuzie. Chestiunea originală a fost evidențiată pe vremuri într-un banc, ce circula necenzurat prin mai toată țara.

Originea procedurii-pilot, a constat în încercarea de a fi eliminate asa-zisele „cereri repetitive” pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cereri care își au originea și într-o disfuncționalitate cronică a sistemului judiciar la nivel intern. Procedura hotărârii-pilot a fost concepută ca o metodă prin care să se permită identificarea problemelor ce au generat cererile repetitive și prin care să se impună statelor soluționarea problemelor în litigiu. Astfel, dacă numeroase cereri întemeiate pe aceeași problemă sunt introduse în fața Curții, aceasta poate decide să soluționeze una sau mai multe dintre ele cu prioritate în procedura hotărârii-pilot. În cadrul acestei proceduri, Curtea nu are doar funcția de a se pronunța dacă a existat sau nu o încălcare a Convenției într-o cerere sau alta, ci și de a identifica problema sistemică și de a oferi guvernului vizat indicații clare privind măsurile de reparație pe care acesta trebuie să le ia pentru remedierea problemei.

Statului vizat îi revine rolul de a alege, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, modalitatea în care își va îndeplini obligațiile în conformitate cu articolul 46 (efectul obligatoriu și executarea hotărârilor). Una dintre caracteristicile esențiale ale procedurii hotărârii-pilot constă în faptul că permite Curții suspendarea – sau „înghețarea” – pe o anumită perioadă a cererilor care fac obiectul procedurii, cu condiția ca guvernul în cerere să ia rapid măsurile interne necesare pentru a se conforma hotărârii. Cu toate acestea, Curtea poate relua examinarea cererilor suspendate de fiecare dată când interesul administrării justiției o impun.

Revenind pe meleagurile natale, la noi hotărârea pilot CEDO, a devenit ”hotărârea chilot”. Această hotărâre nu urmărește descongestionarea sistemului judiciar de prea multe cereri, ci dimpotrivă face ca orice efort depus pentru redactarea și susținerea acestora să fie în van, fapt ce va conduce justițiabilul nemulțumit spre formularea de noi și noi cereri, doar doar i s-o da și lui dreptate. ”Hotărârea-chilot” se vrea singulară între toate celelalte, se vrea un fel de ”Faceți ca ei !” pe tabloul UTC-iștilor fruntași, se vrea cea care a descoperit gaura la macaroană ș.a.m.d.

Dacă ar fi să asemănăm cu ceva aceste ”hotărâri chilot”, cea mai bună asemănarea am găsi-o la un stol de vrăbiuțe. Acestea fiind mici, plutesc mult timp în aer, dar paradoxal parcurg distanțe extrem de mici, dând senzația că parcă ar sta pe loc. Ele se agită de sus în jos, de la stânga la dreapta și stolul parcă este lipsit de orice coerență. Fiecare mică vrăbiuță este propriul ”chilot” și ieșind din grup se repede spre ceea ce crede că este un mic viermișor, dar vai era numai un mic capăt se sârmă roșie de ieșea din pământ. Chilotul nostru, este așadar fiecare păsărică ce zboară razna, după ceea ce crede ea că ar fi hrană și părăsind grupul, dă de fapt peste o nenorocire. În concret, pentru cazul clientului, coleg și avocat cu o oarecare experiență, s-a pus problema aplicării Articolului 2324 (4) COD CIVIL, care prevede că bunurile ce fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, iar acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului. Atât și fără nici o altă condiție. În speță, colegul a înregistrat la Barou un act din care reieșea care sunt bunurile destinate exercițiului profesiei, iar în procedură s-a solicitat să se constate inopozabilitatea acestui act față de reclamantul creditor. Cu alte cuvinte legea e lege, dar nu se aplică în toate cazurile și mai ales în cele în care reclamantul nu îi este favorabilă, dar pentru a constata această inaplicabilitatea a legii mai este necesar ceva, este necesară ”vrăbiuța” sau cu alte cuvinte ”hotărârea-chilot”.

Cum motivările elucubrante nu se pun, sau, după limbajului juridic port-modern din ”NCC” se consideră nescrise, nu voi insista pe considerentele, ci mă voi mărgini să spun că decizia tribunalul menține definitiv soluția judecătoriei și actul de separație a patrimoniului nu are efecte. S-a stabilit că legea nu se aplică unui anume caz concret, deși legea chiar viza acel caz concret . Legii i-a fost adăugat aici un ”altceva”, o gândire magistrală. ”Hotărârea-chilot” este posibilă, deoarece nu există nici o coordonare între hotărâri care stabilesc asupra unor acelorași probleme juridice. Logica-juridică nu are instrumentele de lucru cele mai adecvate, iar pe deasupra, lipsește și un simplu exercițiu al lecturii specific claselor primare. În curțile aflate la înălțime, aerul este rarefiat, ceea ce poate face gândirea deficitară și viermișorii mai greu de observat de către vrăbiuțe. Nu există o hotărâre a unei instanțe superioare care să la ghideze pe celelalte, căci numai aceasta ar face stolul să pară coerent, să fie un ceva definibil.

semnatura e 

 

P.S. nu am vrut se amintesc aici nimic, dar absolut nimic, de precedentul judiciar obligatoriu.

Back to Top
Cookies make it easier for us to provide you with our services. With the usage of our services you permit us to use cookies.
More information Ok Decline