Cabinet Avocat dr. Octavian Ulici

fondat 1998

Reputație binemeritată, câștigată prin combinarea unei practici de înalt nivel și a serviciilor de calitate,

cu devotamentul necesar pentru a câștiga cauza angajată.

Arbitraj

arbitration  

Arbitrajul nostru este un serviciu privat de justiție, conceput pentru a răspunde exigentelor de echitate. 

urmărește legătura din imagine pentru arbitraj. 

 

 

Putem expedia către dumneavoastră și la comandă prealabilă, un număr de 3 cazuri similare juridic cu al dumneavoastră pentru 12 €  în echivalent lei plătibili prin monedă electronică, sau Western Union.


Cu privire la obligativitatea precedentului judiciar în România.

ABSTRACT: Motivez succint, de ce respectarea hotărârii judecătorești definitive, pronunțate într-un caz ce prezintă o similaritate juridică, este obligatorie. Această obligativitate a precedentului judiciar, presupune aceea că, se poate pronunța o hotărâre contrară lui, numai dacă se justifică un reviriment judiciar, adică o mai bună aplicare a legii în cazul pendent. Soluțiile definitive relevante, trebuiesc indexate și incluse, în rezumat, în culegeri oficiale publicate cu regularitate. Această obligativitate a precedentului, este singura care poate conduce la stabilitatea raporturilor juridice, scăderea efortului depus în identificarea soluției judiciare și reducerea ”încărcăturii de dosare”. Expun, la final, o modalitate acceptată de elaborare a rezumatului unui precedent judiciar.

dr. Ulici Claudiu-Octavian

 

1. Pe scurt despre obligativitatea precedentului judiciar;

2. Obligativitatea precedentului judiciar în România anului 2017;

3. Similaritatea juridică a cazurilor;

4. Raportul de drept;

5. Rezumatul de caz.

 

 

 

 

PE SCURT DESPRE OBLIGATIVITATEA PRECEDENTULUI JUDICIAR

Ca avocat, dacă mă lovesc de o chestiune profesionala și am nevoie de sfatul un coleg, exceptând situația în care reprezentăm părți cu interese contrare într-o dispută juridică, îi adresez la începu o întrebare de genul: ”Ai avut o speță asemănătoare cu aceea în care ... ?”. Răspunsul pe care îl aștept ar fi acela că el sau ea a mai avut o astfel de problemă și îmi explicitează cum a rezolvat-o sau eventual îmi spune opinia lui/ei asupra cazului. Mai important mi s-ar parea aici primul aspect, acela în care aflu că a mai fost un caz similar, cu cel cu care mă confrunt și că s-a pronunțat o cutare, sau cutare soluție. Bine, veți spune, dar la ce contează asta ? Păi

dacă aflu soluția într-o caz similar, să-l numim pentru început ”juridic similar”, voi încerca și eu a urma acea procedură sau opțiune normativă, adaptând acestea, pentru a obține rezultatul scontat în cazul clientului meu. Cu toate acestea, după acest efort concret de uniformizare a practicii, nu am siguranța finalității în aplicarea legii, lege care este concepută de altfel, ca aplicabilă cu aceiași măsură oricărui cetățean.

În general urmărim oarecum, de fiecare dată, o rețetă considerată ca fiind ”de succes”, repetând un ceva ce s-a desfășurat anterior. Aceasta formează de altfel și baza actului pedagogic în general, adică teoretizarea în vederea comunicării, a unei acțiuni sau inacțiuni care conduce la rezultatul dorit pentru activitatea desfășurată. Acum, pentru drept, o conduită acceptată social ca valabilă, trebuie să rămână așa și în urma desfășurării unei procedurii judiciare asupra ei și invers pentru una neconformă. Pe de altă parte atunci când îmi propun o anumită afacere, trebuie să cunosc anticipat reacția la care să mă aștept din partea autorității și dacă nu pot prezuma cum va fi privită conduita mea, sau nu o voi întreprinde, deși aceasta ar părea bună pentru toți, sau dacă o fac, o fac pe jumătate și cu multă prudență.

Există și un soi de ”legendă” între avocați, pe care o crede fiecare ajuns pe val și anume că, el atunci când vrea cu adevărat este bun in ceea ce face, iar un judecător cu experiență va da o soluție bună și conform cererii sale. Aceasta se întâmplă, deoarece el cu siguranță a identificat limpede textul normativ aplicabil. Dar de cele mai multe ori însă, deși egalitatea în drepturi este baza declarativă a oricărei constituții democrate, acest lucru nu este decât o declarație în scopuri pecuniare. Dincolo de efortul real pentru cazul clientului, mai trebuie să existe și un altceva, un mecanism care să permită o previzibilitate a soluției și asta fără a aduce nici o atingere integrității profesionale a judecătorilor, de altfel ireproșabile în marea majoritate a cazurilor.

Pentru o soluție echitabilă, trebuie așadar trebuie că toți actorii judiciari să cunoască într-o măsură rezonabilă cazurile anterioare, modul cum legea a fost aplicată într-un caz similar anterioare celui care îl are spre rezolvare. Actul pedagogic de bază pentru un jurist in general este format plecând de la acest precedent. Așa ar fi trebuit să fi învățat în școală și în mare parte așa a fost. Am trecut printr-o perioadă numită ”de tristă amintire” înainte de 1989, în care anumiți indivizi proaspăt recrutați au stabilit traseele intelectuale posibil de urmat pentru ceilalți. Acest lucru are oarecum o continuitate și în prezent. O regulă, trebuie să găsească o justificare în comunitate și nicidecum în capul celor care se consideră deștepți și care au sunt conectați la anumite metode de reacțiune socială.

Așa cum am încercat să motivez cu mai multe ocazii, în România obligativitatea precedentului judiciar este relativ bine stabilită. Reacția ce a urmat expunerii a fost însă, în cel mai fericit caz, una de reticență. Negarea aceasta, este legată de obișnuința superficialității examenului juridic, în general, sau pentru fiecare caz în special. O aparentă justificare, poate pleca de la volumul ridicat al materialului, ce urmează a fi supus atenției și de la spațiul redus al dosarului de caz, în care se expun cererile, ori apărările și concluziile părților. Totuși aceasta nu poate fi o scuză a superficialității.

Consultanții părților sau magistratul, doresc apoi a se pune la adăpost de o posibilă critică a muncii lor și susțin că, unicitatea manifestărilor faptice din fiecare speță, poate conduce de fiecare dată la o încadrare diferită în drept. Apoi pentru aceeași încadrare, se pot hotărâ măsuri diferite, fără ca aceste hotărâri distincte să necesite o oarecare corelare. În lipsa unui punct de reper, stabilit anterior de o instanță superioară, orice nouă hotărâre poate fi pertinentă și conformă normei, sau poate nu.

Absența constantei juridice, face imposibilă siguranța raporturilor între cetățenii sau între aceștia și autorități, căci nici unii nici celelalte nu pot prevedea în vreun fel rezultatele activităților lor, în cazul în care ajung într-o situație conflictuală, sau nu pot ocoli o iminentă expunere într-o procedură judiciară. Absența constantei juridice, creează greutăți și politicienilor, cărora le va fi dificil a stabili accepțiunea socială pentru o anumită acțiune sau inacțiune și edicta prin urmare o nouă regulă normativă, sau nu o pot ameliora pe cea existentă. Legea, pură și simplă nu cea de tip administrativ, trebuie să cuprindă dispoziții posibil de aplicat oricărei situații deviante, căci ea nu se referă la situații concrete, ce deja au fost desfășurate, ci urmărește mai cu seamă reglementarea unui viitor, posibil neconform.

În concret, o abordare ingenuă a fiecărui caz, va fi cu certitudine una deficitară, sau va conduce la soluționarea cu întârziere a conflictului, căci persoanele implicate vor lua de fiecare dată de la capăt principii juridice aplicabile, iar aceasta întârziere, în sine constituie o inechitate.

Soluționarea cu întârziere, crește și ea numărul de cauze în lucru, prin adăugare în timp a celor noi. Pentru a depăși această situație de ”încărcătură de dosare” și pentru a crea premisa siguranței raportului juridic, singura soluție viabilă este obligativitatea precedentul judiciar, descrierea și aplicarea acestui principiului în munca specifică fiecărei profesiuni juridice.

Pentru început trebuie remarcat că, principiul obligativității precedentului este observat, în mod evident eronat și superficial, ca specific sistemelor jurisdicționale de tip common law și această plasare oarecum geografică, pare în sine suficientă pentru a devia orice discuție sau comparație raportat la o specificitate, de poate fi numită așa, a dreptului autohton. În common law precedentul sau autoritatea (precedentului) este descrisă ca regula stabilită într-un caz anterior, care este fie obligatorie, fie stabilește numai o prezumție pentru o instanța, care este chemată a decide într-un caz ulterior, ce prezintă o similitudine juridică. Sistemele common law par a plasa greutatea deciziei, pe soluțiile din cazurile anterioare, astfel încât faptele similare vor avea hotărâri similare și deci previzibile. "Precedentul" acesta, este așadar o regulă de drept stabilită pentru prima dată de către o altă instanță pentru un anumit caz și care, ulterior, va sta la baza hotărârilor în cazuri similare. Teoreticienii common law, observă precedentul ca fiind asemeni actului normativ, pe picior de egalitate cu legea și alte hotărâri obligatorii ale autorităților. Precedentul, este prin urmare teoretizat aici, în contrast cu sistemele de drept civil de sorginte franceză, ca fiind chiar un ”izvor de drept”.

Chestiunea legată însă de o teorie a ”izvoarelor de drept” din care nu ar face parte și așa-numita ”jurisprudență” interpretată restrictiv, evident eronat, ca fiind același lucru cu practica judiciară, ”hotărâri pronunțate anterior de o instanță”; este evident căzută într-o laborioasă desuetudine, ce conduce la lipsa oricărei utilități și de aceea, în mare parte, ea trebuie înlăturată.

Camera Lorzilor (House of Lords) a fost Camera Superioară a Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii și a avut mai multe funcțiuni judiciare. Până în anul 2009 Camera Lorzilor a organizat funcționarea ultimei instanțe pentru cele mai multe cazuri din legislația Regatului Unit, iar de la 1 octombrie 2009, acest rol este deținut de Curtea Supremă a Regatului Unit. Camera Lorzilor asupra obligativității precedentului judiciar (Practice Statement (Judicial Precedent) UK [1966] 3 All ER 77) a observat:

” Curtea privește obligativitatea precedentului judiciar, ca pe un fundament indispensabil pentru asumarea unei decizii privind interpretarea legii și aplicarea acesteia în cazuri individuale. El oferă cel puțin un anumit grad de certitudine pe care indivizii îl pot invoca în conducerea afacerilor lor, precum și o bază pentru dezvoltarea ordonată a normelor juridice.”

” Curtea, cu toate acestea, recunoaște că aderarea prea rigidă la respectarea precedentului poate conduce la nedreptate într-un caz particular și, de asemenea, la impunerea de restricții în dezvoltarea legii. Curtea propune, prin urmare, modificarea practicii sale și, în timp ce va trata în continuare vechile sale decizii ca fiind obligatorii, să fie totuși permisă o soluție diferită de deciziile anterioare, atunci când va părea just să fie făcut acest lucru.”

În Marea Britanie și apoi în Statele Unite precedentul judiciar are o anumită sursă justificată istoric, dar nu consider că este necesară o argumentare a obligativității precedentului plecând de aici, ci mai degrabă de la principiile democrate de guvernare larg acceptate. Oricum scurta expunere de aici nu își propune, nici pe departe o abordare doctrinară a precedentului judiciar, ci se rezumă la a expune teoretic câteva aspecte cu privire la acest precedent.

 

 

OBLIGATIVITATEA PRECEDENTULUI JUDICIAR ÎN ROMÂNIA

 

Pentru a demonstra obligativitatea precedentului judiciar, nu este necesară vreo doctrină edificatoare și nici noi dispoziții legale, căci această obligativitate este deja stabilită de lege, fiind chiar justificarea acesteia, fundat pe o premisă a egalității în drepturi și a constanței în manifestarea autorității. Dacă legea dispune ceva, este lipsit de sens să urmărim susținerea unei legi în vigoare, căci aceasta va acționa oricum și indiferent de opiniile particulare exprimate, chiar și dacă acestea sunt convergente.

Obligativitatea precedentului judiciar, este stabilită explicit în legătură cu o lege, care este deja în vigoare de peste 20 de ani. Apoi, este atât de evident mecanismul și atât de bine înglobat unui sistem democrat sănătos de guvernare, încât greutatea ar fi mai degrabă aceea de a-l privi oarecum separat de restul instituțiilor. Aici apare clasicul: ”Nu vede pădurea din pricina copacilor !”.

Precedentul judiciar, este așadar obligatoriu, dar de ce juriștii nu își asumă aceasta și de ce nu sunt angajate dezbateri publice pe această temă ? De ce școlile de drept din România nu disecă mecanismul de acțiune al precedentului, asupra cauzei aflate în dezbateri ? Poate, pentru că domnește arbitrarul, ce permite manifestarea actualului nivel profesional.

Dar, trecând peste orice argumente extra-juridice, care evident nu fac obiectul unui studiu de specialitate și mai ales peste doctrina actuală locală, se poate constata în concret că, C.E.D.O. (Curtea) a stabilit această obligativitate a precedentului judiciar pentru România în mai multe din deciziile sale. Acestea decizii împreună cu tratatul formează un bloc de convenționalitate, cu referire în principal la ARTICOL 20 CONSTITUȚIE -Tratatele internaționale privind drepturile omului și Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a p. 7/ 20libertăților fundamentale şi a protocoalelor adiționale la această convenție.

Sintagma ”proces echitabil” este observată de C.E.D.O. ca fiind acel proces în care este respectată obligativitatea precedentului judiciar.

TRATATUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ (TUE) (2012/C 326/01), ARTICOL 6 (1) stabilește că, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE (2012/C 326/02), ARTICOL 20 stabilește că, toate persoanele sunt egale în fața legii și ARTICOL 47 stabilește că orice persoană are dreptul la un proces echitabil. ARICOL 6 (2) TUE mai dispune că, Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar (3) dispune că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Așadar, dacă C.E.D.O. (Curtea) a stabilit că un proces echitabil este cel în care este respectată obligativitatea precedentului judiciar, această obligativitate va ține și judecătorului român când își asumă răspunderea de a pronunța o hotărâre.

Legat de hotărârile C.E.D.O., spre exemplu, în HOTĂRÂREA din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României (Cererea nr. 30.658/05), CEDO reține aceea că statele decid să adopte legi, iar acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru părțile implicate.

Incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un

factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V, şi Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, § 92, CEDO 2005) (33). În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a legii.

Divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alții împotriva Franței [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII)(37), dar în cauza citată se constată că ÎCCJ se afla la originea unor divergențe profunde şi persistente în timp (38). Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). Se mai reține că, în loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, ÎCCJ a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007) (39). Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de lege, în timp ce altor persoane li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile legi și prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție (40).

Mai bine explicat apare mecanismul precedentului judiciar în HOTĂRÂREA din 9 iulie 2013 în Cauza Stănciulescu împotriva României (Cererea nr. 5.998/03) pronunțată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 668 din data de 31 octombrie 2013. Aici, s-a stabilit în esență aceea că, este o atingere adusă principiului securității juridice pronunțarea de către o instanță a unei hotărâri contrare ”jurisprudenței” fără a fi justificat un ”reviriment jurisprudențial fondat pe noua interpretare a legii”, iar în acest sens art. 6 § 1 din Convenție (CEDO) este încălcat în lipsa respectării a ceea ce este numit ”obligativitatea precedentului judiciar”.

În justificarea obligativității precedentului judiciar, cel mai solid argument este cel care stă la baza oricărei construcții democrate de guvernare, așa cum am amintit mai sus. Astfel, trecând de problema reprezentativității în luarea deciziei, egalitatea în drepturi stă la temelia democrației. Justiția ca executant al voinței guvernării, nu se ocupă de chestiunile administrative, ci aplică norma în scopul unei bune administrări pentru atingerea scopului organizării sociale. Democrația este o chestiune asumată de fiecare, ce necesită participarea fiecăruia, iar autoritatea Statului trebuie să fie echidistantă și să aplice tuturor același tratament în funcție de acțiunea sau inacțiunea manifestă.

CONSTITUȚIA stabilește la ARTICOL 16, aceea că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii şi fără discriminări și nimeni nu este mai presus de lege, prin urmare este exclusă ab initio orice deviere de la această egalitate, iar judecătorului în funcțiune nu îi este permisă o hotărâre diferită de cea pronunțată într-un alt caz, cu similaritate juridică, decât dacă justifică o aplicare mai conformă a normei, un reviriment al precedentului judiciar.

Precedentul are un dublu sens, obligând atât avocatul care înaintează cererea, cât și judecătorul care pronunță la final o soluție asupra acesteia. El converge spre o anumită soluție ce poate fi pronunțată asupra unei stări de fapt, după administrarea probatoriului și depunerea concluziilor, dar tot el obligă la un anumit conținut al cererilor înaintate în justiție, pentru obținerea soluției preconizate. În acest fel, este ținut, nu numai cel chemat a se pronunța asupra soluției, ci și cel care are sarcina redactării cererilor introductive. Aceasta poate crea o previzibilitate a soluției, ceea ce conduce la manifestarea unui anumit comportament al cetățeanului, care poate anticipa rezultatele faptelor sale. Precedentul este astfel liantul securității raporturilor juridice, ca raporturi sociale ce necesită o corecție a autorității.

Obligativitatea precedentului nu limitează, ci are o funcție constructivă, căci ea presupune că judecătorul care îl observă poate lua o decizie contrară, numai dacă argumentează poziția sa diferită.

Chiar întregul limbajul juridic ar trebui circumscris precedentului și de altfel, la o privire atentă, el este format chiar plecând de la acest precedent. A forma o opinie particulară poate sta cel mult și într-un mediu academic, la baza unor teorii juridice și apoi doctrinare, dar cel mai adesea expunerea este lăsată uitării. Democrația este un sistem colectiv de guvernare, în care persoanele observate ca cele mai competente, guvernează într-un sistem de administrare acceptat ca evolutiv. Este adevărat că opiniile particulare întotdeauna stau la baza unei decizii democrate de guvernare sau de aplicare a legii, dar o opinie particulară este și ea în final rezultatul muncii educatorilor celui care o exprimă. Votul colectiv asupra opiniei individuale este cea care o validează pentru aplicarea sa, prin includerea în corpul legii.

Precedentul, în accepțiunea sa tehnic-juridică, este opera desăvârșită a unui grup de juriști care au depus eforturile lor, ocupând toate funcțiile procesuale necesare, pentru a obține o soluție finală într-un caz. Astfel, avocatul sistematizează starea de fapt comunicată de clientul său și îi atribuie o încadrare în drept conform convingerilor sale, apoi o înregistrează cererea la instituția publică a Instanței care va demara procedurile în vederea obținerii unei soluții definitive. Instanța va cita partea adversă, invitând-o să prezinte excepțiile și apărările sale, apoi va invita părțile în vederea unor dezbateri, de obicei publice. Retrași în camera de consiliu, judecătorii completului ultimei instanțe deliberează în secret și apoi fiecare membru își exprimă decizia, pentru luarea hotărârii.

O hotărâre definitivă formează un precedent obligatoriu, chiar dacă este singulară.

Completul de judecată, în compunerea sa cea mai extinsă pentru caz, în ultimă instanță, poate lua o decizie stabilind un precedent, dacă cazul este la prima audiere, sau va hotărâ conform soluțiilor anterioare ce îi sunt prezentate și pe care le consideră pertinente pentru luarea hotărârii. Cu toate acestea completul de judecată, poate lua o hotărâre contrară soluțiilor anterioare, dacă observă posibilitatea aplicării mai echitabile a legii în cazul concret cu care este investit și s-a declarat competent. Hotărârea contrară, va constitui un reviriment al precedentului judiciar. Aceasta este obligativitatea precedentului.

 

3. SIMILARITATEA JURIDICĂ

Obligativitatea precedentului acționează între spețe pentru care există o ”similaritatea juridică”, apropiată pe undeva, ca și concepție, de autoritatea de lucru judecat, numai că aici suntem în prezența unor alte părți și fără nici o legătură directă în starea de fapt. Comun este numai mecanismul juridic, felul în care o așa-numită logică-juridică, stabilește modul în care va aplica norma in conceto, părților ce s-au aflat într-o stare de fapt cu semnificații juridice.

Pentru o viitoare argumentare, amintesc că prezintă importanță, distincția făcută teoretic, între autoritatea de lucru judecat ca excepție și ca prezumție procesuală. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că autoritatea de lucru judecat ca excepție procesuală, are un efect negativ, de natură să oprească a doua judecată și presupune o triplă identitate, de părți, obiect și cauză. Dar autoritatea de lucru judecat poate acționa și ca prezumție procesuală efectul său fiind prin urmare unul pozitiv, deciziile prin care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, nu mai pot fi contrazise, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior. ( 3845 ICCJ civ II 2013 - Decizia nr. 3845/2013 Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, sursa: www.scj.ro sept.2014).

În cazul obligativității precedentului judiciar, suntem mai degrabă în fața unei prezumții, dar nu a unei autorității de lucru judecat, ci a unei ”autorități de lucru judiciar”, deoarece aici nu avem identitate de părți, ci numai una de cauză, iar identitatea de obiect poate fi stabilită numai prin decizia judecătorului. Identitatea aceasta de obiect este prin urmare una juridică, lăsată la aprecierea magistratului, care prin formarea sa este presupus ca fiind un bun cunoscător al precedentului.

O instanță inferioară nu poate contrazice niciodată decizia unei instanțe superioare, măcar pe motive de bună utilizare a banului public, iar decizia unei instanțe de același grad sau o decizie anterioară a instanței chemată să se pronunțe, poate fi schimbată dacă judecătorul o motivează printr-o mai bună aplicare a legii și atunci suntem în prezența unui reviriment jurisprudențial.

 

4. RAPORTUL DE DREPT

Pentru obligativitatea precedentul judiciar să fie aplicabilă, este necesară o sistematizare a precedentului relevant prin indexarea sa, iar apoi includerea lui în culegeri de decizii ale instanțelor chemate a se pronunța definitiv. Citarea într-o speță a precedentului, va face de fiecare dată trimitere la sursa oficială a deciziei, iar rezumatul unei decizii este mai degrabă o chestiune didactică, ce poate suporta cu siguranță o serie îmbunătățiri.

Precedentul, privit ca simplă decizie definitivă pronunțată anterior de o Instanță superioară sau egală în grad, are cel puțin un important rol în formarea convingerii Instanței. Decizia definitivă pronunțată de un judecător / complet de judecători, asupra asupra cererilor și concluziilor introduse de avocați, trebuie privită ca având la bază o muncă intelectuală, cea mai serioasă posibilă, măcar teoretic, căci faptic poate fi abordată și o altă perspectivă. Decizia definitivă, în principal, va servi ca punct de reper în pronunțarea noii hotărâri judecătorești. Pentru noua hotărâre, nu va mai fi nevoie de munca laborioasă și periculoasă a ”deschizătorului de drum”, ci ea va merge pe o cale deja bătătorită.

Precedentul acesta, observat evident eronat și superficial în prezent, ca având un rol pur administrativ, pentru a fi posibil de utilizat trebuie sistematizat, așa cum am mai supus, adică adunat în culegeri oficiale de decizii indexate după anumite criterii stabilite unitar și acceptate ca atare.

Munca juridică serioasă în oricare din profesiunile juridice, este dificilă și solicitantă, iar dacă nu observi aceasta ascunzându-te în spatele unui zâmbet tâmp, înseamnă că nu ai început-o.

Am folosit sintagma ”raport de drept”, deși cunosc faptul că aceasta este o chestiune ce poate părea nouă și fără vreun punct de sprijin în doctrina și practica autohtonă a dreptului. În acest demers am pornit de la faptul că, raportul ca atare, are și înțelesul de comunicare scrisă făcută de o autoritate, cuprinzând o relatare oficială asupra activității sale. Atâta timp cât raportul aparține unei instanțe publice de judecată, acest raport este unul de drept.

Astfel de rapoarte ar fi necesare și cu o apariție regulată în timp, pentru toate instanțele Tribunalelor, Curților de Apel și mai ales pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, iar fără acestea, cu siguranță, precedentul va fi dificil de integrat în cazul pendent.

 

5. REZUMATUL DE CAZ

A înțelege și aplica legea, presupune însușirea de cunoștințe juridice din practica Instanțelor, din cazurile pentru care a fost deja pronunțată o soluție definitivă, din precedentul judiciar. Este importantă în această perspectivă, indexarea precedentului prin formarea unor standarde de citare a hotărârilor judecătorești și apoi, cuprinderea lui în culegeri periodice oficiale pentru Instanțele chemate să pronunțe o hotărâre definitivă. Pentru a face această sarcină mai ușoară, se poate folosi o metodă de analiză a fiecărui caz, ce poate fi numită și ”rezumat”, ”rezumat de caz”. Există o procedură relativ standardizată, care poate fi urmată când se redactează un "rezumat" pentru un caz, care a primit deja o soluție în instanța de judecată. Trebuie pentru început să fie parcursă cu atenție hotărârea pronunțată. Când considerați că ați înțeles cazul, puteți pregăti un scurt rezumat al acestuia.

Modelul de rezumat de caz mai jos expus, corespunde celui în general acceptat în prezent în practica din sisemele numite convențional de common law. Un rezumat prea scurt, unul prea lung, sau chiar prezentarea ca referință a întregului text, nu își va atinge scopul propus și, sau nu va prezenta argumentul logico-juridic utilizat în decizie, sau îl va ascunde în spatele formulărilor, notelor asupra normelor în vigoare și expunerilor situației faptice. Reproducerea întregului text, poate fi folosită atât pentru întregirea rezumatului, cât și pentru o eventuală nouă indexare a acestuia, în funcție de cerințele la care este chemat să răspundă profesionistul.

Citarea cazului va fi este urmată de sursa textului deciziei, iar textul complet din decizie, identificat, poate fi folosit la întregirea sau indexarea precedentului.

Deși formatul de rezumat poate varia, de obicei, se vor prezenta elementele esențiale ale cazului în rubrici precum cele enumerate mai jos.

 

A. Citarea. Se formulează citatul complet pentru fiecare caz, care poate include numele părților, numărul hotărârii și data la care s-a decis, instanța de judecată care a luat hotărârea și referințele asupra sursei oficiale în care poate fi consultată decizia integrală. Citarea va include de asemenea și cuvinte cheie, pentru identificarea instituției juridice și argumentarea citării. Pentru referințe asupra modului de citare poate fi consultată lucrarea mea ”FORMA CITATULUI JURIDIC” Cluj-Napoca 2014 online: www.ulici.ro ISBN 978-973-0-18097-8”.

 

B. Procedura. Se indică pe scurt

(a) cererile și cauza litigiului;

(b) identitatea și argumentele expuse de reclamant și pârât, respectiv

(c) hotărârea instanței / lor inferioare.

C. Diferendul. Frază concisă sub forma unei întrebări, ce expune problema esențială ridicată în fața instanței. În cazul în care sunt implicate mai multe probleme de drept, fiecare va fi evidențiată separat. Am folosit noțiunea de ”diferend” pentru a face o oarecare distincție de cea de litigiu, observând aici că litigiul ca atare este un termen mai complex și aici s-ar include orice referiri referitoare la toate excepțiile ridicate în cauză, situația personală a părților și altele asemenea, cu indicarea exactă a datelor de referință. Am înțeles, deci, prin ”diferend” numai acea parte a litigiului care pare a avea o mai mare relevanță practică și care a reieșit cu o certitudine rezonabilă din speța prezentată.

D. Decizia. Indicați aici pentru început cu un simplu "da" sau "nu", dacă aceasta este posibil, răspunsul dat prin soluția definitivă a instanței de judecată în litigiu, conform punctului anterior, iar apoi sinteza motivării, pentru reținerea mecanismului judiciar care a stat la baza hotărârii. Dacă sunt mai multe probleme de drept implicate, fiecare va fi evidențiată separat.

F. Motivarea. Se vor rezuma pe scurt motivele instanței de judecată, care a pronunțat soluția definitivă și normele invocate în motivare. În cazul în care sunt soluționate mai multe probleme de drept, fiecare va fi evidențiată separat.

 

Rezumatul poate fi urmat de textele normative, hotărâri ale instanțelor naționale și internaționale cu relevanță în speță sau care au fost amintite ca atare, sau alte aspecte juridice pertinente identificate de autorul rezumatului.

Câteva resurse pentru întocmirea rezumatului de caz:

DELANEY, J. (1987) ”Learning legal reasoning: Briefing, analysis and theory.” Bogota, NJ: John Delaney Publications, Stacks KF 240 .D39 1987b;

DREPTUL, nr. 5-6/1994, p. 171, ”Achitare pentru legitimă apărare. obligația părții vătămate la cheltuielile de spitalizare. Inadmisibilitate”. Deși rezumatul nu indică rubrici distincte și complete pentru citare: stare de fapt, diferend, soluție și motivare, el are totuși incluse toate elementele necesare unei prezentării acceptabile a precedentului;

CORNELL LAW SCHOLL, Legal Information Institute (LII) ”Case Citations” (sursa: https://www.law.cornell.edu/citation/2-200.htm, 01/11/2015);

INTRODUCTION TO ADVOCACY, ”Research, writing, and argument”, (1996). 6th ed. Westbury, NY: The Foundation Press, Inc., Stacks KF 281 .A2 I57 1996;

HARVARD UNIVERSITY, ”How to brief a case”, (sursa: http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic1442345.files/Readings%20by%20Number / Sample%20Case%20Brief.pdf 01/11/2015);

HOUSTON LAW CENTER, UNIVERSITY OF, ” How to brief a case” (sursa: https://www.law.uh.edu/ lrw/casebrief.pdf, 01/11/2015);

KENNETH, W. Clarkson , Roger LeRoy Miller, Frank B. Cross, Herbert D. Kelleher, ”Business Law. Text and Cases” Thirteenth Edition 2015, Library of Congress Control Number: 2013946695 ISBN-13: 978-1-285-18524-8, Stamford, CT 06902 USA, APENDIX A ”How to Brief Cases and Analyze Case Problems.”;

LOUISIANA AT LAFAYETTE UNIVERSITY, ”How to brief a case” (sursa:http://www.ucs.louisiana.edu/.../casebrief.html,01/11/2015);

MAKDISI, Michael, John Makdisi, ”How to write a case brief for law school: Excerpt reproduced from Introduction to the Study of Law: Cases p. 18/ 20and Materials”,

Third Edition (LexisNexis 2009, sursa: http://www.lexisnexis.com/en-us/lawschool/pre-law/how-to-brief-a-case.page, 01.11.2015)”

OXFORD UNIVERSITY, Standard for the Citation of Legal Authorities, OSCOLA Faculty of Law, University of Oxford (sursa: www.law.ox.ac.uk/oscola, 01/11/2015) What is a Case Brief ? Model Case Brief Template and Sample (sursa: http://isites.harvard.edu/, 01/11/2015);

PECK, G. (1984), ”Writing persuasive briefs”, Boston: Little, Brown., Ref. Law KF 251 .P4 1984;

PRATT, D.V. (1993). ”Legal writing: A systematic approach.” 2nd ed. St. Paul, MN:West Publishing, Stacks KF 250 .P73 1993;

PRICE, M.O. (1979), ”Effective legal research”. 4th ed. Boston: Little, Brown, [Ref. Law KF 240 .P7 1979;

RE, E.D. (1993), ”Brief writing and oral argument.” 7th ed. Dobbs Ferry, NY: Oceana, Ref. Law KF 251 .R4 1993;

ROMBAUER, M.D. (1983). ”Legal problem solving: Analysis, research and writing” 4Th ed. St. Paul, MN: West Publishing, Ref. Law KF 240 .R64 1983;

SMITH, D.J. (1996). ”Legal research and writing.” New York: Delmar Publishers, Stacks KF 240 .S6 1996, (pagina 212-221);

STATSKY, W.P., & Wernet, R.J. (1989), ”Case analysis and fundamentals of legal writing.” 3rd ed. St. Paul, MN: West Publishing. [Ref.Law & Stacks KF 240 .S78] (See Chapter 12: “A Composite Brief”)

SUPREME COURT OF THE UNITED STATES, ”GUIDE FOR COUNSEL IN CASES TO BE ARGUED BEFORE THE SUPREME COURT OF THE UNITED STATES”, Prepared by: Clerk of the Court 1 First Street, N. E., Washington, D. C. 20543 (sursa: www.supremecourt.gov, 01/11/2015)

TEPLY, L.L. (1990) ”Legal writing, analysis, and oral argument”, St. Paul, MN: West Publishing, Stacks KF 250 .T46 1990, (pagina 146 - ”Briefing judicial opinions for legal research and writing purposes”);

WREN, C.G. & Wren, J.R. (1988), ”The legal research manual: a game plan for legal research and analysis”, 2nd ed. Madison, WI: Adams & Ambrose. Ref. Law KF 240 .W7, ( pagina 91 & 146);

YELIN, A.B. & Samborn, H.R. (1996), ”The legal research and writing handbook: A basic approach for paralegals.” Boston: Aspen Publishers, Inc. [Ref. Law KF 240 .Y45 1996] (See Chapter 4: “Briefing Cases”).

 

Jurnalul Baroului Cluj

cover 0618

Jurisdicție Privată

control al corectitudinii și o analiză a performanțelor muncii juridice

Servicii juridice prin modalități electronice de comunicare

previous arrow
next arrow
Slider

   tel: +40.744.99.41.83

   Email: secretariat@ulici.ro

Cluj-Napoca Bd-ul 21 Decembrie 1989 nr. 76

Cluj-Napoca, România, 400124

   L-V 08:00 - 16:00 cu programare prealabilă

Dosare instrumentate

500 + definitive

Experiență profesională

23 + ani

Probleme juridice

1000 + rezolvate

© 2019 Cabinet Avocat Claudiu-Octavian Ulici.

Caută

We have 240 guests and no members online

Formular Contact

Problema dvs. juridică

Descrieți aici pe scurt problema dvs. juridică. Răspundem succint sau facem o recomandare, totul în mod gratuit.