Cabinet Avocat dr. Ulici Claudiu-Octavian

avocatura / arbitraj

scroll down

JURISPRUDENTA sau PRECEDENT

COMMON LAW v FRENCH KISS

Common Law (Dreptul comun), cunoscut sub numele de drept de caz (nu jurisprudență) sau precedent este privit ca, lege elaborată de judecători prin decizii ale instanțelor și tribunalelor în cazuri individuale, spre deosebire de legi adoptate prin procesul legislativ sau diverse hotărâriemise de guvern sau alte organe abilitate prin lege. Un "sistem de drept comun" este un sistem juridic care acordă o mare importanță precedentului, astfel încât pentru fapte similare se obțin rezultate similare. Precedentul ”leagă” judecători care iau deciziile viitoare ținând cont de acestea, la fel ca orice altă lege, pentru a asigura un tratament coerent.

 

sir Blackstone

În cazul în care un litigiu similar a fost rezolvat în trecut, curtea este, de obicei legată să urmeze raționamentul utilizat în decizia anterioară (stare decisis). Dacă, totuși, instanța constată că litigiul actual este fundamental diferit de toate cazurile anterioare (numit "chestiune de prima instanță" – matter of first impression), judecătorii au autoritatea și obligația de a crea precedent. Decizia devine precedent și va lega instanțele viitoare. O treime din populația lumii (aproximativ 2,3 miliarde de oameni) trăiesc în jurisdicțiile de drept comun sau în sisteme mixte cu cele numite de ”dreptul civil”. Dreptul comun originea în timpul Evului Mediu, în Anglia, și de acolo a fost propagat la coloniile de ImperiulBritanic, inclusiv India, apoi în Statele Unite ale Americii, Canada (și toate provinciile sale, cu excepția Quebec) etc.

Dreptul comun, este acceptat că evoluează pentru a răspunde nevoilor de schimbare socială și îmbunătățire a înțelegerii normative.Judecătorul Holmes  (1841 - 1935) care a activat în Curtea Supremă a Statelor Unite, fiind unul dintre cei mai citați din istorie, a statuat că "principiile generale de drept comun și drept constituțional ... apar treptat, atunci când există un consens dintr-o multitudine de decizii particulare anterioare.”

Dependența de precedent este un punct forte al sistemelor de drept comun și este un factor ce contribuie semnificativ dezvoltare în sistemele comerciale robuste din Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Cam acestea sunt informațiile generale, ce pot fi lesne obținute și descoperită sursa lor, folosind (en.wikipedia.org/wiki/Common_law).

Sintetic common law este un sistem jurisdicțional, bine stabilit în care judecători desemnați, juriști cu experiență, hotărăsc aplicarea legii edictate de parlament în cazuri determinate și atunci când iau o decizie o fac ținând cont de obligativitatea precedentului judiciar, adică vor lua o decizie diferită de ce a fost hotărât anticipat într-o cauză pentru care există similitudine juridică, numai dacă observă necesitatea diferențierii în scopul unei mai bune aplicări a legii.

*

O altă variantă de aprofundare a dreptului este ceea de sorginte franceză, acceptată îndeobște și pe la noi, sau mă rog mai degrabă una ”trâmbițată” ca acceptată. Dreptul este aici nuanțat și pregătit de întâlniri amoroase, dar senzațiile aproprierii de Zeița Justiției sunt estompate în intenția păstrării integrității participanților la actul jurisdicțional, care rămân însă cel mai adesea la un nivel ”admirativ”. Atingerile sunt frivole și discrete, atenția fiind îndreptată admirativ spre ceea ce poate să vină de acum încolo și nu spre ceea ce trebuie să iasă din procesul ce tocmai a fost început.

Aici, în sistemul ”francez” de atribuire a dreptății, locurile din care provine aceasta sunt clar marcate pe o hartă a conștiinței și desemnate ca fiind izvoare sau surse ale dreptului. Adică, dreptul nu este o simplă facultate umană ce poate suferi, ca atare, diverse ameliorațiuni, el este pe undeva departe de participanții la actul de justiție și protejat de intervenția acestora. El nu se dă pe precedent, pe ceea ce a fost până acum, ci așteaptă minunăția ce tocmai va ieși din mințile artiștilor dreptății, fără să țină seama în nici un fel, că o altfel de aplicare a legii creează prin ea însăși inechitate.

Totuși, când scriu aici ”french kiss” nu intenționez să folosesc termenul într-un mod obscen sau desuet, ci numai scot în evidență, într-un mod mai hazliu, o latură a unui sistem setat pentru a face ceva, pentru a face dreptate. Comunicarea informală în limba engleză, desemnează ”french kiss”, cunoscut de asemenea și ca sărutul profund, ca fiind un sărut amoros în care limbile participanților se extind pentru a atinge buzele celuilalt participantului sau limba acestuia. Este un tip de un sărut lent și pasional, considerat intim, romantic, erotic sau sexual. Sărutul stimulează buzele partenerului, limba și a gura, care sunt sensibile la atingere. Practica este de obicei considerat o sursă de plăcere, zona orală fiind una dintre principalele zone erogene ale corpului.

 

În sistemele de drept comun așadar, orice caz decis este obligatoriu, în conformitate cu principiul Stare Decisis, în schimb, în sistemele de drept civil de origine franceză, așa cu le numim, precedentul dobândește greutate atunci când o lungă serie de cazuri similare vor avea rezultate identice, ceea ce numim în abstracțiunea sa și tot de la o sursă franceză, reviriment jurisprudențial, sau pe scurt Jurisprudență. Constante, în sistemele de drept civil, decizii individuale în cazuri similare, sunt observate eronat că au efect doar consultativ și nu unul obligatoriu și acest lucru trebuie corectat de juristul român.

 

 

JURISPRUDENȚA

Articolul scris de Sever Voinescu pentru Dilema Veche nr. 611, 29.10-04.11/2015, cu titlul ”O problemă a școlilor noastre de drept”, ridică în mod justificat problema ”marii absențe” din programa școlară a facultăților noastre de drept românesc, a unor cursuri care să producă reflecție asupra a chiar dreptului. Autorul observă că ”filozofarea asupra dreptului” ar însoți întreaga programă de educare în facultățile de profil din Italia, Spania, Germania sau Franța. Cursurile ar permite studentului, ca atunci când ajunge să profeseze, să aplice legea în înțelesul ei dat de urmărirea unui ideal al justiției. În concluzie autorul observă că, dacă te uiți pe programele școlilor noastre de drept, ele nu pregătesc juriștii pentru a face cu adevărat justiție, ci eventual pentru a aplica oarecum mecanicist norma, ascunzând idealuri neînțelese, în spatele procedurilor și tomurilor de hârtie.

A face justiție înseamnă a aplica bine legea, echivalent cu a cunoaște jurisprudența, jurisprudența în înțelesul ei original. Cuvântul jurisprudență este derivat din latinul "jurisprudentia", cu originea cunoscută în Roma antică. El este o combinație de două cuvinte latine "Juris", care înseamnă "lege" și "prudentia", care înseamnă în limba română în mod uzual ”înțelepciune" dar are și înțelesul de ”cunoaștere" sau de ”calificare", de ”a face ceva bine”. Prin urmare, jurisprudența pare mai degrabă a fi studiul, cunoștințele, aptitudinile și teoridreptului. Într-un înțeles mai restrâns, ce e drept acceptat la noi, dar fără o justificare pertinentă a exclusivității, jurisprudența este reprezentată de totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu, ansamblu de decizii ale unei istanțe sau felul în care judecă în mod obișnuit o instanță un litigiu.

Jurisprudența include principiile care stau la baza mecanismului ce stabilește dreptul, sau care face legea. Oamenii de știință, care au în obiectul lor de studiu jurisprudența, sunt cunoscuți sub denumirea generică de ”juriști” sau ”teoreticieni ai legii”, care pot fi pe lângă absolvenții școlilor de drept, teoreticienii cu pregătire filozofică și sau în diverse științe sociale, cei ce urmăresc să obțină o mai profundă înțelegere a naturii de dreptului, asistemelor juridice și a instituțiilor juridice.

Este adevărat că a filozofa pe marginea dreptului presupune o practică consecventă a acestuia, a fi un profesionist cu experiență, altfel demersul va apărea ca o simplă expunere teoretică fără evidente conotații practice. Apoi jurisprudența are ca principal punct de reper rezultatul final al muncii juridice, hotărârea judecătorească definitivă, pentru care s-au consumat toate procedurile necesare și posibile. Aceasta este rezultatul unei munci colective, cel mai adesea a principalilor actori juridici, o muncă care tinde să aplice legea unui caz concret. Această aplicare concretă a legii, această fixare a drepturilor și obligațiilor concrete ale justițiabilului, este și opera juriștilor, sau mai ales și opera lor. Pentru a netezi calea soluției definitive, un prim pas ar fi sistematizarea precedentului, chiar dacă acesta este corect stabilit ca ”obligatoriu”, sau este acceptat că ar avea numai un caracter consultativ. Dar aceasta este mai cu seamă ceva ce ține de administrația publică.

PROBLEMA JUSTIȚIEI

Cei mai mulți se plâng, pe față sau mai voalat, de modul în care, după umila lor părere, funcționează justiția. Desigur acestea sunt probleme particulare ce pot suferi diverse corecturi din partea autorităților, așa că nu merită să pierdem prea multă vreme cu ele. Unul din cei care se plâng, dar numai și numai în gând și fără a face asta public, sunt și eu, care am ce e drept o oarecare vechime prin profesie, dar fără mare folos și cine mai stă să numere anii. În această stare de lucruri, în dimineața unei zile oarecare din timpul săptămânii, îmi trece brusc prin minte gândul salvator, după atâția ani de căutări ce păreau a nu se mai sfârși. Rezolvarea problemei justiției era de acum în capul meu și de aici înainte nu mai poate fi ratată. Ea nu mai poate decât să se dezvolte, până va ajunge în etapa ei finală, find gata a fi împărtășită tuturor celor care așteaptă să vadă momentul în care sistemul de justiție va funcționa autonom, împărțind dreptate cu adevărat echitabil și într-un termen mai mult decât rezonabil. Uimitor, deși această soluție este atât de simplă și ușor de pus în practică, nu am observat până acum ca nimeni, să o exprime într-un sistem articulat, cu atât mai mult să o și pună în aplicare.

Anticipând puțin, soluția ingenuă ar consta în așezarea într-un anumit fel a corpurilor participanților la actul de justiție. Simplu și stupid veți spune ! Dar a deprinde juriștii cu anumite posturi, care să sugereze încredere și colaborare, făcând în acest fel comunicarea mai facilă, fără a situa imaginar în spatele și de partea unora marele Leviatan, ar fi marele câștig al unei reforme. Soluția unui caz va veni întotdeauna cu certitudine și justețe, după ce părțile au ”trecut” (versus nu contra) prin fața judecătorului și este încheiată etapa administrării probelor și a concluziilor finale. Ea poate fi dată, de către un judecător imparțial, ca urmare a expunerii stării de fapt și încadrării în drept a acesteia, de către părțile cu interese contrare. Juristul va trebui să își ”joace” rolul său în proces, dar pentru aceasta trebuie și să i se ofere condiția necesară, condiție ce constă în fond într-un act de ”educație”.

Pentru punerea în practică a minunatului proiect, în mod cu totul paradoxal, nu ar fi necesare cheltuieli publice importante sau asocierea unor oameni de afaceri de succes pentru găsirea unei soluții, evidente pentru toți, dar rostite contra cost numai de ”băieții deștepți”. Mai mult, statul va avea de câștigat în urma acestor demersuri, deoarece din punerea în practică va rezulta o cantitate considerabilă de material, care prin vânzarea sa, poate fi transformat rapid în bani, sau de ce nu în funcție de decizia factorului de răspundere, poate fi donat unor persoane defavorizate. Activitatea antropică, am imaginat-o ca sustenabilă, adică capabilă a se desfășura fără epuizarea resurselor intelectuale specifice juriștilor, care deși în aparență sunt afirmate ca inepuizabile, au o limită, dată cel puțin de domeniul lucrativ. Activitatea, nu va distruge mediul familiar juriștilor, adică holurile răcoroase ale palatelor de justiție pline de fețe cu fizionomii perplexe și grai dezarticulat, ori revărsat într-un șuvoi lipsit de o logică elementară. Important de asemenea, activitatea, nu va afecta nici privirile laxe cu intenționalitate descendentă ale magistraților. De asemenea, nu sunt aduse în vigoare, noi coduri de legi și prin urmare nu va fi compromisă petrecerea, într-un mod agreabil, a timpului liber de către viitoarele generații de juriști. Aceștia nu vor fi nevoiți să rezolve puzzle-uri normative complexe, din care în mod surprinzător, dar desigur deliberat, lipsesc numeroase fragmente. Dar nu e nimic grav, rezolvarea, se poate observa și pe ”cartonul ambalajului”, iar în caz de dificultate este suficient să vocalizezi răspicat numele produsului: ”Așa cum dispune codul de ... și normele internaționale ...”.

Conceptul pe care doresc să îl aduc în discuție, implică stabilirea unui echilibru între creșterea calității muncii juridice, protecția mediului specific și găsirea de resurse alternative, fără a crește în nici un fel ”încărcătura medie de dosare” a magistratului. Deoarece am un respect deosebit pentru toate notabilitățile autohtone, nu am plecat construcția, de la ideea solicitării unor eforturi suplimentare dincolo de orice putere omenească, de la persoanele deja angrenate în aparatul decizional. Astfel pentru participarea la acest proiect, politicianului nu i se vor solicita activități lucrative legate de rigoarea textelor normative, de asemenea, nici judecătorilor, avocaților sau notarilor. Deși au mai rămas ... a, să nici nu vă gândiți la aceasta ! Juriștii angajați cu un riguros contract de muncă, nu vor avea nici ei de dus greul noii reforme.

Pentru pregătirea și implementarea conceptului care va conduce negreșit la rezolvarea definitivă a problemei justiției, nici măcar nu va fi nevoie de personal suplimentar, cu o pregătire costisitoare făcută pe bani publici în străinătate, sau de specialiști de asemenea străini cu onorarii ridicate, care ar putea chiar întârzia prin acestea plata pensiilor pentru câteva zile în întreaga țară.

Dar totuși va exista o nevoie de personal, de oameni, care ar trebui să își aducă contribuția în aplicarea acestui plan magistral, specialiști care își pot uni eforturile pentru a rezolva marea dilemă a justiției, ce ajunge să dea cu mare întârziere soluții profund eronate în urma unor proceduri întinse pe ani de zile, în care sunt luate în calcul și vacanțele judecătorești, weekendurile prelungite, sărbătorile pascale și hibernale, ba chiar și vacanțele mai mici ale copiilor sau, deși este delicat să o spun, probleme personale de sănătate.

Evident cei care vor face acesta, este necesar prezinte o anumită specialitate, o specialitatea aparte de toate celelalte munci juridice, ceva ce îi face unici și de neînlocuit. Aceste persoane, extrem de respectabile de altfel, vor trebui să-și depună eforturile în comun, neprecupețind nici un efort oricât de mare ar fi acesta și toate pentru ducerea la bun sfârșit a genialului plan.

Aceste persoane, nu pot fi altele decât cele care, îmbrăcate în halate gri, lucrează necontenit și prin eforturile lor arată acceptabil palatele, parcările și alte clădiri auxiliare aflate la îndemâna justiției. Sunt singurii profesioniști, a căror muncă lasă o urmă pe fața justiției. Ei sunt nimeni alții decât personalul auxiliar, cei care clădesc și zugrăvesc, repară și înlocuiesc. Ei stau tăcuți în spatele birourilor, casate încă de la generațiile trecute și își beau liniștiți cafeaua ieftină în pahare de unică folosință, de la aparate aflate pe holul palatelor de justiție. Ei nu se arată și întotdeauna stau în umbră, înainte de a urca scara pentru schimbarea becului. Ustensilele necesare acestora pentru a făuri marea lucrare sunt numai trei, fierăstrău și mai rar, șurubelnița și cleștele. Nici măcar nu este necesară așadar, achiziția de noi aparate, nici măcar nu trebuie acoperiți ochii publicului cu vreo licitație publică în rețeaua de computere a ministerului. Toate cărțile, monitoarele oficiale, toată doctrina și nărăvașa jurisprudență pot sta în rafturi, bine acoperite, însă, cu o folie de plastic pentru protecție.

Acum să înceapă adevărata muncă, care incredibil, va dura numai o singură zi de duminecă. Programul instanțelor, va fi și el respectat cu strictețe. Nu sunt necesare planuri laborioase, publice, ori în grupuri mici în cafenelele marilor instituții și nu sunt necesare nici, noi direcții doctrinare. Trebuie numai ca cineva să decreteze cu autoritate: ”Demontați podiumul judecătorilor, pentru ca toți participanții la actul de justiție să se poată privi de la același nivel !” Gluma pare serioasă, nu-i așa ?

ÎMPOTRIVA AROGANȚEI INSTANȚELOR

Un articol cu titlu asemănător (”Fighting Supreme Court Arrogance”) scris de Bruce Walker, pentru American Thinker în numărul din 21 iulie 2015, concluzionează că nicio instituție a guvernului american nu este la fel de distructivă și arogantă precum Curtea Supremă. Autorul își bazează argumentarea pe raportul Gallup, una din importantele companii de sondaje de opinie din Statele Unite ale Americii, publicat la sfârșitul lunii iulie, care a arătat ca republicanii dezaprobă ferm acțiunile Curții Supreme de Justiție, în contrast puternic cu democrații. Până la momentul în care nu va dispărea această stare, legată oarecum de puterea delegată acestei instanțe, problemele sistemului politic american nu vor putea fi rezolvate. Curtea Supremă, dacă ia asupra sa și puterea de a decide în domeniul constituțional, ar conduce sistemul de guvernământ înapoi, spre primele zile ale republicii. Nici unul din părinții fondatori nu credeau că instanțele de Justiție ar trebui să aibă vreo competență în a interpreta Constituția. Jefferson ar fi fost convins că un vot simplu dat de Congres ar fi suficient pentru a răsturna o decizie a Curții Supreme. Totuși, autorul citează avertismentul acestuia, care prevede că, în cazul în care Curtea Supremă de Justiție și-ar fi arogat o putere supra-constituțională, ”Constituția va fi ca ceara de albine în mâinile sistemului judiciar, care poate să îi dea ce formă îi place”.

Se mai amintește opinia conform căreia Instanța Curţii Supreme de Justiție ar fi provocat, în mare măsură, războiul civil, hotărând în cauza Roe v. Wade, că afro-americanii, cum ar fi copiii care nu s-au născut în America, ar avea drepturi civile inferioare. Uzurparea puterii de către instanța de judecată îi pare autorului a fi însă mai ales o problemă recentă, observând decizia judecătorului Curtis de la Curtea Supremă, care l-a provocat să demisioneze, pe o chestiune de principiu, legată de ceea ce s-a întâmplat în cauza sus citată:”Atunci când o interpretare strictă a Constituției este abandonată (…) și persoanelor fizice li se permite să controleze sensul său, nu mai avem o Constituție; suntem sub un guvern alcătuit din persoane individuale, care, pentru moment, au puterea de a declara ceea ce este Constituția, în funcție de propriile lor opinii despre ceea ce ar trebui să fie.

Niciun text constituțional nu conferă Curții Supreme (U.S.) competența de a o interpreta și nu a existat niciodată un motiv pentru ca aceasta să dețină o astfel de putere. Se mai citează celebrul caz de malpraxis, Marbury v. Madison, în care Marshall, de asemenea judecător al Curții Supreme, a stabilit că președintele S.U.A. și fiecare membru al Congresului are aceeași competență în a interpreta Constituția ca orice judecător al Curții Supreme de Justiție. Opiniile Curții Supreme, care ”interpretează” Constituția, sunt în fapt, cu adevărat, pur și simplu o modificare a acesteia, fără a fi nevoie de procesul riguros necesar pentru a obține super-majoritatea cerută de articolul V. Acest lucru, mai mult decât orice altceva astăzi, se susține că prefigurează o margine a prăpastiei pentru libertate în America.

Instanțele inferioare sunt observate și ele că își exercită, ca într-un fief feudal, o putere similară și că toate armatele de avocați care admirativ își pleacă genunchii în fața lor, ca preoții din vechime ce examinează măruntaiele caprei divine, pentru a rezulta, de aici, ce înseamnă ”într-adevăr” limbajul limpede al Constituției.

Când diverse persoane, care nu sunt alese în funcția ce o ocupă și care în mare măsură sunt invizibili opiniei publice, practică o singură profesie legată de știința dreptului și se pronunță în ultimă instanță asupra înțelesului Constituției, dezangajarea guvernului de la consimțământul celor guvernați devine aproape absolută, în opinia autorului.

Chestiunile semnalate își găsesc evident corespondența și prin alte părți ale lumii, mai mult sau mai puțin depărtate de un centru acceptat ca fiind al ”civilizației”. Dincolo de interpretarea legii de bază de către instanțe se află însă și interpretarea tuturor celorlalte acte normative sau asimilate acestora, a tuturor faptelor sau chiar a inacțiunilor cetățenilor aflați într-o anumită jurisdicție. Evident că opiniile exprimate pot fi diverse și chiar obligatoriu trebuie să fie diverse, atâta timp când soluțiile nu au la bază o singură voință diriguitoare, chestiune care ar constitui prin ea însăși o nedreptate.

Mai trebuie înțeles și faptul că legea, ca atare, cuprinde o generalizare a posibilului fapt ce urmează promulgării ei și prin urmare concretizarea legii fiecărui caz în parte, acea ”lege subiectivată justițiabilului” este cel mai adesea opera persoanei individuale a judecătorului.

Nu există nicio modalitate constituțională de luptă împotriva aroganței instituțiilor chemate a se pronunța asupra modului în care legea se aplică concret, în afară de aceea de a stabili anumite reguli în actul de justiție, de a fixa anumite repere în care poate fi încadrată rațiunea ce este chemată a se pronunța în concret asupra faptelor litigioase.

Fără a arăta condescendență față de cei care prin hotărârile luate ”răpesc în final suveranitatea poporului ”, cum sugerează autorul citat, ce mai motivează că de aici ar trebui începută o adevărată revoluție conservatoare, observ că un real mecanism ce ar permite respectarea precedentului judiciar pare a fi suficient unei bunei funcționări sistemului de aplicare a legii. Trebuie justificată, însă, această obligativitate a precedentului judiciar, care chiar și pentru un cunoscător al sistemului de common law nu este în final decât o teorie doctrinară.

În concret, articolul 16 din Constituția României stabilește printre altele, în mod neechivoc, cu referire la egalitatea în drepturi, ca fundament al oricărei construcții democrate, că (1) cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări și (2) nimeni nu este mai presus de lege. Atunci care este elucubrantul motiv pentru care, în aceeași stare de fapt și aceeași încadrare în drept, soluțiile judecătorilor chiar din aceeași Curte sunt diferite și nimic nu explică de ce a fost necesară, ca atare, această diferențiere. Este oferit numai un argument pueril, de genul că chestiunea a fost privită diferit, din motive evident necircumstanțiate. O fi fost ea privită diferit, dar nu avea voie să primească o astfel de privire, ce poate fi notată măcar cu circumspecție. Guvernământul este o chestiune ce se afirmă acum, pentru viitor, și dacă acesta declară egalitatea ca valoare supremă, trebuie luate toate măsurile pentru ca aceasta să fie înscrisă în rigorile unei afirmații serioase. Puterea statului trebui să acționeze cu o anumită constanță, să acționeze echilibrat și echidistant, ori acțiunea cea mai perceptibilă este evident cea rezultată din actul de justiție.

Respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale este asigură de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), iar această Curte consideră că în prezent pentru România există obligativitatea respectării precedentului judiciar. Având în vedere faptul că un tratat internațional este un act normativ superior Constituție, iar aceasta este superioară celorlalte legi, chestiunea poate părea neclară numai celor care nu au iubit materii de genul teoriei generale a dreptului, le-au considerat insignifiante sau au trecut direct în anul II de studii din pricina problemelor administrative oficiale. Sigur, accept totuși că un adevărat specialist este situat departe de anul I de studii universitare de drept.

Această obligativitate a respectării precedentului judiciar poate fi asumată la modul serios numai atunci când vor exista rapoarte sistematice de drept la nivelul ÎCCJ și al Curților de Apel și în general al tuturor Curților ce sunt chemate să dea soluții în ultimă instanță. Sunt necesare apoi reguli clare de citare a precedentului.

Judecătorul cu ”încărcătura de dosare” supradimensionată, cu sau fără mare intenție, are timpul dedicat profesiunii limitat și nu ar mai putea primi alte munci, chiar mai laborioase, în a discerne care din toate celelalte soluții judecătorești ar fi cele mai bune și cele mai de urmat și a participa prin urmare la o numită ”unificare a practicii judiciare”. Comitetele încrezătoare de magistrați aleși ar fi, cel puțin pe aceleași considerente, de asemenea o pierdere de vreme. Existența unor rapoarte de drept, ca și culegeri oficiale de soluții de tipul celor care au existat mai cu seamă anterior anilor 1989-2000 și acceptarea unor reguli de citare a precedentului, iar apoi motivarea avocatului a le utiliza în dezbateri, pare a fi suficient ca mecanism de ”unificare a practicii judiciare”.

”Autoritatea de lucru judecat” pare o sintagmă demnă de această operațiune. Adică ”oprim” pe undeva o a doua judecată a aceleiași stări de fapt cu aceeași încadrare a sa în drept, dacă nu descoperim circumstanțe care să justifice o nouă soluție.

Unificarea practicii judiciare”, ce ar constitui un ”deziderat în necesitatea asigurării securității juridice prin evitarea pronunțării unor hotărâri divergente privind probleme identice”, nu este decât o chestiune de ortologie, situată la nivel filologic. Afirmații de acest gen pot fi folosite în schimbul unui beneficiu colocvial sau în întâlniri de ”instruire la nivel înalt”. Unificarea practicii judiciare nicidecum nu constituie un deziderat, ci o obligativitate imediată. Respectarea precedentului este condiția sine qua non a justiției și așa începe educația în facultate sau munca serioasă de avocat ori judecător. Precedentul, în dreptul român, va trebui de urgență teoretizat și clasificat doctrinar.

SURPRINZĂTOR DAR TOTUȘI ADEVĂRAT. Râs cu plâns

Abia acum, am înțeles de ce ”Themis” – zeița justiției, este legată la ochi. Nu trebuie să vadă nimic din ceea ce se întâmplă, căci în alt fel pe fața-i statuară va apărea o grimasă, ce cu siguranță i-ar dăuna grav apariției publice. Look-ul ingenuu va dispărea și va fi mai puțin poftită de domnii zei. Grav este că zeița aceasta are și o existență mundană, ea stabilind ce este și cum funcționează justiția, celălalt nume al ei îndeobște cunoscut fiind: ”Logica-juridică”. Această logica-juridică o găsesc, că depășește în calități orice fel de altă logică, căci produsul ei stabilește o obligație individuală de conformare la lege. Ea obligă așadar, la ceea ce tocmai a rezultat în urma uzitării sale, în procesul de atribuire normativă, adică stabilește în concret forma normei aplicabile cetățeanului. Logica-juridică este exprimată în considerentul hotărârii judecătorești, ce generează dispozitivul obligatoriu. Pe urmă, forța publică este angrenată pentru punerea în aplicare a acestui dispozitiv. Prin hotărârea judecătorească statul devine manifest in concreto și ajunge cel mai aproape de cetățeanul său, stabilindu-i sarcina comportamentală sub amenițarea unei sancțiuni. Apoi, chiar dacă acest timp special de logică este cunoscut și practicat într-o formă, ce este dincolo de orice îndoială, stabilitatea raporturilor juridice vor fi asigurate numai de constanța manifestării autorității, posibilă numai prin obligativitatea precedentului. Trebuie să avem grijă de această logică, să o privim cu ochi galeși, să o finisăm și să o îmbrăcam frumos, să o aducem la o aparență acceptabilă. În altfel fel, ea așezată în mâini nepricepute, va avea o înfățișare hidoasă și, scăpată de sub control, se poate întoarce chiar împotriva utilizatorului.

Reproduc aici câteva minunății generate de ivirea zeiței, ce s-au petrecut chiar în fața mea și de aceea, mă văd obligat să depun mărturie în fața dumneavoastră. În mod intenționat, am uitat cu adevărat, numerele utilizate și numele slujitorilor lui Themis, sau datele exacte ale aparițiilor.    

 Themis

Sunt ANAF. Nu ocupați pământul meu cu bărcile !

Pe numele clientului meu, este emisă o de decizie de impunere, ce cuprindea două impozite distincte. Primul un impozit pe bărci, mijloace de transport pe apă și al doilea, un impozit inexistent, numit ”taxă teren”. Logica emiterii deciziei, era următoarea: primarul dorea un teren, pe care era construită din anul 1960 o cabană a vânătorilor și pescarilor sportivi, ce este funcțională și în prezent, așa că a emis un titlu de proprietate pentru acesta, că doar era șeful comisiei de aplicare a Legii 18/1991. Apoi primăria a cumpărat cu bani publici, acel teren. A dorit aceasta deoarece, probabil, cabana făcea concurență firmei fiului său. Titlul a fost emis pe numele fostului paznic angajat al cabanei, că doar omul dacă a lucrat acolo atâția ani, avea dreptul la bunurile ce le-a păzit cu atâta strășnicie. Acum, deoarece cabana era pe terenul primăriei și proprietarul ei nu plătea nimic, s-a inventat un nou impozit că nu erau destule și acest impozit a fost numit ”taxă teren”. Dar mai mult decât atât, proprietarul cabanei trebuie înglodat în datorii, așa că, deoarece are multe bărci ce sunt folosite la pescuit și stau degeaba pe lacul de lângă cabană, a fost stabilit un impozit de 4 ori mai mare decât limita maximă stabilită de codul fiscal.

Urmăresc pentru client, anularea deciziei de impunere. Urmez procedura și formulez o plângere prealabilă împotriva actului administrativ fiscal, de competența organului superior celui emitent.  Evident cererea este respinsă chiar de organul emitent și beneficiar direct al impozitului. Întortochiate sunt căile lui Themis, dar aici începe adevărata apariție a zeiței, odată cu înaintarea acțiuni în contencios administrativ-fiscal, pe care mă străduiesc să o motivez bine, deși de departe părea admisibilă.

Acțiunea este respinsă de Tribunal, fără a fi indicat nici un temei de drept. Motivarea elucubrantă a constat în aceea că, clinetul meu ocupă cu bărcile sale terenul primăriei ?!  Nici un moment nu a fost pusă în discuție în cursul procesului, situarea în spațiu a bărcilor. Recursul, sigur că a fost respins și mărturisesc că nici măcar acum, după 3 ani, nu am fost curios de motivarea Curți de Apel. 

 

Proces personal. Pentru mama. 

Da vreau sincer să o ajut și fiindcă a cumpărat o construcție, casă de locuit, care fusese naționalizată de la o fostă societate comercială, solicit în instanță atribuirea și a terenului aferent cu destinația de curte. Mi-am bazat cererea pe o decizie irevocabilă a Curții de Apel Timișoara bine motivată. Nu interesează aici speța, așa că nu vă grăbiți să concluzionați pe marginea ei, fac totuși afirmația că practica judiciară respectivă, nu este uzitată la nivelul Judecătoriei și Tribunalului Cluj.

Prima instanță respinge cererea ca inadmisibilă, fără nici o referire la mecanismul legal pe care l-am indicat și care fusese rezolvat de Curtea de Apel Timișoara, așadar înaintez recurs. Motivez cum mă pricep mai bine și iar bazat pe acea decizie, care în fond forma și convingerea mea, dar nu am dorit să afirm în principal acest lucru, ci am preferat să indic precedentul.

Sosește termenul de recurs unde sunt întâmpinat de 3 judecători cu o alură irefragabilă. Susțin cererea, ce implica numai câteva aspecte, cu referire la lege și doctrină. Sunt întrebat laconic un singur lucru: dacă am plătit taxa de timbru la fondul cauzei. Sunt consternat, fiindcă în prima fază procesuală nu a fost pusă problema taxei și am explicat totuși, de la început într-un întreg paragraf chiar fără să fie ridicată de magistrat problema, că nu este datorată vreo taxă de timbru. Dar acum în recurs, răspund la întrebarea președintelui de complet și motivez că nu am vreo taxă de plătit, deoarece chiar legea scutește această cerere de taxe.

Nimic nu are importanță în fața domniei legii și fără a avea posibilitatea vreunei căi de atac, mama trebuie să plătească taxa de timbru la valoarea imobilului, că doar revendicase curtea. Desigur 99 % cererea era în revendicare și nu în pentru măsuri reparatorii după regimul comunist, pe care îl moștenim într-un mod cât mai democrat cu putință.

Pensia mamei este poprită de ANAF și ridicată metodic în fiecare lună până datoria este stinsă. În fiecare cupon de pensie apare cu exactitate suma reținută și virată pentru bunăstarea patriei. Mama împreună cu tatăl meu calculează în fiecare din cele 12 luni sumele reținute și răsuflă ușurați când ajung la capăt. Impozitul numit ”taxă de timbru” stabilit așa cum a fost stabilit și datorat așa cum a fost datorat, este plătit. Încă și în plus 50 lei, că doar agenții statului or avea și mici comisioane sau dobânzi sau ce or mai fi ele, că nu mai stau să verific.

Trece vreme de un an de la sfârșitul poveștii.

Și iar încep reținerile, exact ca în prima lună și nu numai scriptic pe cuponul de pensie și evident că și în buzunar ajung mai puțini bani.

Apostrofat de părinți rămân fără grai și dezarticulat spun că voi înainta o contestație la executare. Anulez actul de executare pentru suma ce depășește creanța și comand artificii de noapte pentru cerul Clujului. Părinții îmi poruncesc să nu mai fac nici o contestație, căci iar vor ajunge să plătească 10 pensii pentru nimic. Și da, când spun nimic, e chiar un vid aici, nimic de taxat sau plătit la buget. Mă supun pe față dar înaintez totuși contestația bazându-mă pe contractul vechi de asistență și pe faptul că decizia lor de moment poate să nu fie cea bună. Așadar înaintez în termenul de 15 zile, contestație la executare. Independent părinții merg în audiență la organele de execuție fiscală și cer o audiență în care probabil au explicat povestea că, eu am greșit și ei trebuie să plătească, sau mai știu eu ce. Curios dar, deși nu recunosc pe față, organele dragele de ele, emit o decizie de încetare a executării la 2 luni după ce am înaintat eu contestația

Contestația la executare are un început în trombă, sub conducerea unei tinere magistrate bune cunoscătoare a normelor și practicii judiciare, deși denumirile e clar că sunt mai mult taxonomic lingvistică, decât elemente concrete ce desemnează anumite reguli în a face ceva. Judecătoarea stabilește o taxă mai mare decât cea legală, dar mă rog voința ei contează așa că o plătesc eu că doar e de numai câteva sute de lei.

În întâmpinare ANAF-ul se apără cum că cererea este inadmisibilă și indibicuidibilă și tot felul, dar în principal textul aparține probabil unui alt proces. Oricum, vine primul termen, explic situația și chestiunea rămâne în pronunțare. Și pronunțare se amână de câteva ori, că doar implică și articole de lege ce țin de problemele fiscale naționale, direct conectate cu cele internaționale etc.

Am primi ieri soluția. Cererea se respinge. Aștept soluția și voi înainta recurs, dar totuși mă gândesc dacă aritmetica are vreo conexiune cu juridicul, sau CSM-ul cu legea, ori Curtea CEDO cu toate celelalte.    

 

O lungă și bogată istorie, care cu siguranță va continua... Dar pentru cât timp ?

În România securitatea raporturilor juridice este afectată, pentru nerespectarea obligativității precedentului judiciar.  dr. Ulici Claudiu-Octavian

We have 10 guests and no members online

Back to Top